VOCEA BANATULUI Când speranţa moare prima

Sabina Mihăică este redactor-şef la ADS Timişoara

Cine îşi mai aminteşte de Ion Diaconescu? În afară de membrii răzleţi ai PNŢCD-ului, prea puţină lume mai ţine minte figura „ultimului patriarh" al ţărăniştilor. Acest bărbat care parcă nu a fost niciodată tânăr ieşise din modă pentru publicul din România. În iureşul circului politic de astăzi, pariarhii nu au ce căuta în carusel şi nu ajung niciodată în prime-time. Atunci când mor însă, e altă poveste.

Odată cu decesul lui Ion Diaconescu a fost scos de la naftalină subiectul „ţărăniştii" şi, bineînţeles, moştenirea unui partid curat, în ochii multor români. Curat a rămas însă doar blazonul, doar amintirea unor oameni care, după revoluţia şi apoi lovitura de stat din 89-90, vorbeau o limbă diferită de cea a „feseneilor". Cuvintele „libertate" sau „democraţie" spuse de Corneliu Coposu sunau armonios, sunau a adevăr, spre deosebire de falsarea evidentă a lui Iiliescu şi a colegilor săi de clică. Îmi amintesc şi acum cât de mândră treceam, în drum spre universitate, pe lângă zidurile vechi pe care, cu roşu şi litere mari cât caietele noastre cu spirale, scria „JOS FSN". Coposu şi cei din jurul său reprezentau speranţa României pentru o zi de mâine însorită.

Ce s-a întâmplat însă după 20 de ani? După o încercare eşuată de guvernare şi după câţiva ani în care ţărăniştii au avut grijă să se împartă în tabere, urmaşii lui Coposu sunt astăzi personajele unui film trist, incolor, incert. Scindaţi, certaţi şi uitaţi, ţărăniştii nu au reuşit să se ridice la nivelul speranţei din anii '90.

Liderii au fost demitizaţi pentru că slăbiciunile umane au frânt coloana vertebrală. Ţărăniştii sunt astăzi depăşiţi de piaţa politică, prea dinamică pentru ritmul lor greoi, cu hiene îmbrăcate la costum prea şmechere pentru intelectualii modeşti.

Prima reacţie a ţărăniştilor timişoreni, în frunte cu primarul Gheorghe Ciuhandu, la moartea lui Ion Diaconescu a fost exprimarea nădejdii că poate acum partidul va deveni din nou unitar. Timpul va demonstra asta. Până una alta, moartea lui Diaconescu a evocat în conştiinţa colectivă, dacă mai putem vorbi despre aşa ceva, sentimentul acut că speranţa într-un grup de oameni cu aluri de sfinţi luptători a murit cu mult timp în urmă.