Stiri din Timisoara

Timişoreanul este cunoscut în rândul pasionaţilor de filme. Ani la rând, profesorul de engleză a organizat seri cinematografice de neuitat.

Adevărul de Seară: Seria proiecţiilor de filme pe care le-aţi realizat a început în Universitatea de Vest din Timişoara, în anul 1993. Cum au continuat lucrurile?
Marian Rădulescu: A fost o cinematecă la universitate, câteva săptămâni, apoi s-a mutat la Cinema Studio, unde a mers vreo trei ani. Au urmat întâlnirile de la librăria Joc Secund. La Studio se puteau viziona filme din depozitul de la Timişoara. Ev vorba de filme care încă nu fuseseră trimise la ars, aşa cum se proceda pe atunci. În general erau filme socialiste sau americane vechi. La un moment dat nu am mai putut să dau nimic nou, erau doar reluări.

Şi la Joc Secund de ce s-a încheiat perioada proiecţiilor?
Pentru că au început să apară legi pentru drepturile de autor şi nu s-a mai putut.

Nu vă lipseşte perioada aceea?
Ba da, îmi lipseşte foarte mult, dar ce să fac? Singura formulă e prin Centrul Cultural Francez, German sau Spaniol, care au drepturi de difuzare de la ambasade. Ei fac la Cărtureşti, o dată sau de două ori pe lună, proiecţii legale. În Bucureşti se poate face ceva, pentru că este Arhiva Naţională de Filme, unde sunt tone de pelicule, dar în Timişoara nu ai cum.

Câte filme are arhiva dumneavoastră personală?
Nu le-am numărat, dar cred că sunt mii. Am cumpărat la un moment dat multe filme pe casetă video, din Irlanda, am dat o groază de bani, dar nu mai am ce să fac cu ele. E păcat, vor ajunge nişte cutii. Nu am nici video, nici televizor. Am renunţat la el acum trei ani.

De ce?
Pentru că divertismentul de la televizor nu doar că nu mă interesează, dar mă scandalizează. Excepţie face Cronica Cârcotaşilor.

Şi atunci de unde vă luaţi filmele? Internet?
În primul rând, eu nu mai văd filme noi decât foarte rar. De exemplu, filmul „Medalia de onoare“ e singura mare bucurie de cinefil din ultimul an, în ceea ce înseamnă film românesc.

Deci totuşi urmăriţi filme?
Da, dar mult mai rezervat ca înainte. Din ce în ce mai distanţat. Mai m-am bucurat anul trecut de un film japonez, numit „Okuribito“ („Departures“) care a luat Oscarul acum doi ani pentru cel mai bun film străin. De asemenea, de un film rusesc, din 2008, făcut de un băiat de 26 de ani, extraordinar de sugestiv, de poetic, cu un limbaj foarte matur pentru un regizor care e la debut. Titlul filmului, tradus în româneşte, este „Lăcaşul îngerului“.

Şi atunci, revedeţi filme?
Da, revăd multe filme şi mă gândesc cu mare drag la filmele la care ţin şi la care îmi plăcea să mă uit, de exemplu, când eram la liceu.

Top trei regizori?
E foarte simplu. Andrei Tarkovski, Andrei Tarkovski şi Andrei Tarkovski. (Râde) Andrei Tarkovski, Mircea Săucan şi Robert Bresson. De când l-am descoperit pe Tarkovski, consider că e sus de tot, apoi mai jos sunt marii regizori. Iar Tarkovski nu e un geniu, ar fi greşit să se vadă asta în el. El e doar un profet. Pe el îl preocupa cu totul altceva. Geniu are o conotaţie mai mult malefică. La topul filmelor, este iar foarte simplu. Marii regizori ca Tarkovski, care nu sunt mulţi, au făcut un singur film. Cum marii scriitori au scris un singur roman, iar dacă au scris mai multe e acelaşi roman cu alte cuvinte, sau cu alte imagini, acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul filmului. Marii artişti sunt egali cu sine.

Nu v-aţi gândit niciodată că sunt foarte multe filme bune de văzut şi că vă irosiţi cumva timpul văzând un film de mai multe ori, când aţi putea căuta şi altceva?
Dacă priveşti lucrurile ca un contabil, cantitativ, atunci sigur că pare o pierdere. Eu, de exemplu, acum 30 de ani m-am întâlnit cu acest film epocal care se numeşte „Călăuza“. Şapte ani l-am tot revăzut, până în primul an de facultate, când am avut revelaţia că pricep. Când ai senzaţia că te întâlneşti cu aşa ceva, e ca şi cum o sete pe care ai avut-o şi ai fost satisfăcut. Acum doar mai bei din când în când câte un păhăruţ de apă. Ce să pierzi, după ce te-ai întâlnit cu aceşti oameni? Sunt nişte lucruri fundamentale acolo. Sentimentul e doar că nu reuşesc eu să mă adun, să mă, schimb, să fiu mai bun, aşa cum mă îndeamnă acele imagini.

Unde scrieţi? Aveţi un blog?
Da, se numeşte Once Upon a Time in the Cinema. Public, de asemenea, pe Liternet.

Cartea dumneavostră, „ Pseudokinematikos“, conţine cronică de film?
Cartea conţine trei părţi. Prima e formată dintr-o serie de schiţe de portret ale unor oameni de film. A doua sunt nişte comentarii pe marginea unor filme româneşti. În a treia parte sunt nişte recenzii la câteva cărţi de film apărute în România, despre cinematograful românesc.

Este prima dumneavostră carte?
Scrisă de mine, da. Nu am mai publicat decât ca traducător, pentru Editura Teosis din Oradea, Am tradus şapte cărţi şi mai am încă trei în pregătire, care urmează să apară.

Profil
NĂSCUT. 3.12.1968
STUDII. Facultatea de Filologie, Universitatea de Vest din Timişoara
FAMILIE. Căsătorit, are doi copii