INTERVIU EXCLUSIV Femeia care a ajutat mii de români să fugă din comunism

Judith Kumin, directorul Biroului Regional pentru Europa al UNHCR

Judith Kumin este directorul Biroului Regional pentru Europa al Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR). În 1989 lucra la biroul UNHCR din Belgrad și a ajutat mii de români să scape de ororile comuniste și să înceapă o viață nouă. Prezentă la Timișoara pentru o întâlnire ONU care se ține pentru prima dată în istorie în afara Genevei, Judith Cumin a acordat un interviu în exclusivitate pentru „Adevărul”.

Cum a început activitatea dumneavoastră la UNHCR ?

Lucrez de 31 de ani pentru UNHCR. Am ajuns în organizaţie imediat după ce am terminat studiile. Primii ani în i-am petrecut în Sud-Estul Asiei unde lucram la relocarea refugiaţilor din Vietnam, Cambodgia şi Laos. Apoi, după o perioadă la Geneva am ajuns la Belgrad pentru că am crezut că e un loc liniştit. Am calculat greşit. În 1993 am ajuns în Germania şi a fost ca şi cum i-aş fi urmat pe refugiaţi.

La Belgrad aţi cunoscut cei mai mulţi români...

Am fost reprezentatntul UNHCR înainte de războiul din fosta Iugoslavie. Scopul acelui birou era să ajute refugiaţii din România, Polonia, Bulgaria, Republica Cehă şi partea de Est a Germaniei. Foarte mulţi dintre aceşti oameni puteau trece graniţa spre Iugoslavia, dar nu puteau ajunge în Vest. Unii au ajuns legal la Belgrad cu vize, dar majoritatea au ajuns trecând ilegal graniţa, câteodată înot, câteodată pe cauciucuri. Cei mai mulţi veneau vara pentru că nivelul apei era scăzut. Când am ajuns eu, românii erau cel mai mare grup de refugiaţi. Erau bărbaţi, femei, copii şi oameni în vârstă. Situaţia era teribilă pentru ei în România.

CLICK AICI pentru a citi viaţa ca un film a unui medic veterinar sătul de comunism

Ce se întâmpla cu cei care erau prinşi?

Erau deţinuţi într-o închisoare, mai înâti în zona frontierei, iar mai apoi în afara Belgradului, unde condiţiile erau foarte grele. Cred că au fost trataţi rău şi de autorităţile iugoslave.

Cum i-aţi ajutat pe românii care „evadau” din comunism?

Noi am încercat să găsim ţări de relocare pentru ei şi am avut un program de relocare foarte mare spre Canada, SUA, Australia, Noua Zeelandă şi câteva ţări europene. În decursul anilor foarte multe mii de români au trecut graniţa. În 1989 într-un singur an am relocat 7.000 de refugiaţi dintre care majoritatea erau români. Dacă luăm în considerare 8-9 ani e vorba de o cifră foarte mare. După 1989 totul s-a schimbat foarte repede.

Ce ştiaţi atunci despre situaţia din România? De ce fugeau românii din ţară?

Mulţi dintre ai au fost ameninţaţi din cauza opiniei politice. Aveau o temere foarte mare că vor fi deţinuţi din cauza opiniilor politice. Existau şi persoane care vroiau să găsească o situaţie economică mai bună. În general era o goană după libertate.

Cum reuşeaţi să obţineţi informaţii de la fugari? Aveau totuşi frica trădării.

Nu le era teamă să vorbească cu noi cei străini. Le era teamă să vorbească cu angajaţii noştri iugoslavi. Le era teamă că vor da informaţii părţii româneşti. De fiecare dată trebuia să le explicăm că un angajat UNHCR este la fel, indiferent de naţionalitate. Mai aveau o problemă şi în privinţa traducătorilor. Vroiau să afle cine sunt traducătorii.

CITEŞTE AICI povestea impresionantă a unui handbalist fugit din comunism

Mulţi dintre fugari au fost ucişi pe graniţă. Ajungeau la dumneavoastră aceste informaţii atunci?

Nu ştiam foarte multe din ce se întâmpla pe partea română pentru că societatea era foarte închisă. Auzeam poveşti de la refugiaţi. Ei erau principala sursă de informaţii. Auzeam poveşti înfricoşătoare despre românii care au fost întorşi de autorităţile iugoslave. Mulţi erau prinşi, erau deţinuţi, iar după aceea se făcea un schimb şi erau trimişi în România. Auzeam poveşti despre cum sunt trataţi aceşti oameni când se întorc în ţară. Eram foarte îngrijoraţi pentru asta. La graniţa cu Albania era mult mai greu să fugi pentru că erau forţe militare şi acolo aveam dovezi palpabile că oamenii erau împuşcaţi când încercau să treacă graniţa.

Citeşte şi:

Mărturiile groparului care trebuia să-i înmormânteze pe fugarii ucişi pe "fâşie"
Crimele de pe graniţa cu Iugoslavia şi mărturiilor fugarilor scăpaţi din infern

Ce fel de oameni erau refugiaţii români din punct de vedere al pregătirii, al studiilor?

Majoritatea erau persoane educate, cu diplomă universitară, care înţelegeau sistemul şi refuzau să trăiască sub acest sistem. Foarte puţini erau agricultori. Intelectualii au fost şi primii care s-au întors. Eu am fost în Iugoslavia de la mijlocul lui 1989 până în 1993. Am observat că după ce s-a văzut că au avut loc schimbări românii au vrut să se reîntoarcă. Nu s-a întâmplat peste noapte pentru că refugiaţii au nevoie de timp să se convingă că schimbările vor dura.

Cum ajungeau refugiaţii în Vest altfel decât prin UNHCR?

Existau mai multe rute prin care puteau ajunge acolo. Unii ajungeau pe cont propriu, dar şi mulţi dintre cei care s-au înregistrat dispăreau şi plecau pe cont propriu. La vremea respectivă era o tabără în afara Vienei în care erau foarte mulţi români.

Ce ştiţi acum despre refugiaţii pe care i-aţi ajutat atunci? Au avut puterea să o ia de la capăt?

Am rămas în contact cu unii dintre refugiaţii români care au fost relocaţi. După ce am ajuns în Belgia ca reprezentat UNHCR am acunoscut un român pe care l-am relocat. Acum este cetăţean belgian şi este profesor la Conservatorul de Muzică. În perioada Crăciunului primesc scrisori de la refugiaţi români care au fost relocaţi în SUA sau Canada. Este emoţionant să întâlnesc oameni pe care i-am ajutat cu relocarea.



Imediat după  Revoluţia din 1989 aţi venit la Timişoara...

Unul din motivele pentru care am venit atunci în Timişoara a fost cerera refugiaţilor români de a afla ce se întâmplă. Îmi amintesc cum am venit cu fiul meu de şapte ani şi am împărţit bananele cu copiii români care nu au mâncat până atunci aşa ceva. Îmi amintesc lumânările de pe treptele Operei, aprinse în memoria celor care şi-au piedut vieţile pentru libertate. Acest oraş vibrant şi deosebit a devenit acum partener într-un proiect umanitar unic care permite salvarea refugiaţilor.

Cum vedeţi Timişoara şi România la 20 de ani de la Revoluţie?

Este foarte frumos că în 20 de ani România s-a transformat dintr-o ţară producătoare de refugiaţi, o ţară care primeşte refugiaţi. Oraşul este transformat complet. Nu pot să compar decât cu ziua în care am venit aici în decembrie 1989. Pe vremea aceia când treceai graniţa din Iugoslavia în România era ca şi cum te-ai fi întors cu 100 de ani în timp. Era foarte sărac. Mergeam pe stradă şi mă uitam în magazine şi nu era nimic. Am văzut un magazin de pantofi cu o singură pereche, o pereche de pantofi roşii cu toc înalt şi atât. În afară că observi schimbările cu ochiul liber este şi o atmosferă pe care o simţi,  a unei societăţi normale cu foarte multă energie, care are un viitor.