Stiri din Timisoara

După nouă luni de umblat prin spitalele din Banat fără să i se pună un diagnostic, tânăra de 24 de ani a fost condamnată să moară în România, dar a învins boala în Germania. Dana a acceptat invitaţia „Adevărul” de a răspunde unor întrebări legate de modul în care a învins cancerul.

Dana, cine te-a ajutat în toată această perioadă să treci peste greutăţile bolii?

Foarte mulţi oameni au fost alături de mine. Trăgând linie, îi mulţumesc Lui Dumnezeu că m-a ajutat să mă fac bine, familiei şi oamenilor care mi-au fost aproape. Mi-am dat seama că am oameni valoroşi lângă mine. Cei care au fost lângă mine când mi-a fost bine, au fost lângă mine şi când mi-a fost rău, fără excepţii. Mi-am dat seama că am cunoştinţe şi prieteni adevăraţi. Au mai fost şi ceilalţi oameni pe care nu-i cunosc, dar care au fost alături de mine şi m-au sprijinit moral sau financiar.

Citeşte şi:

Condamnată să moară în România, învinge cancerul în Germania

Studenta condamnată la moarte de medicii incompetenţi: "Îmi venea să ţip! Am CANCER! Cât să mai aştept !?"

Dana Dobromir: „Am hotărât să lupt cu cancerul pentru părinţii mei. Ştiu că sunt totul pentru ei”

Care este concluzia la care ai ajuns după tot ce ţi s-a întâmplat?

Poate sună absurd, dar eu mă bucur că am trecut prin asta pentru că am învăţat multe. Am realizat că poţi să ai de toate, încredere în tine, bani, totul şi într-o secundă să nu mai ai nimic, să pierzi totul. Mi s-au schimbat ideile despre viaţă. Ceea ce credeam eu că e important în viaţă sau ce crede fiecare tânăr că e important în viaţă se distruge într-o clipă şi atunci vezi lucrurile care contează cu adevărat. Poţi astăzi să ai de toate şi într-o secundă să ţi se ia totul.

CLICK PE POZĂ PENTRU GALERIE FOTO!


Ce ai simţit după primele analize care arătau că boala dă înapoi?

Nu m-am simţit vindecată când mi-au spus medicii din Germania. Încă de când am ajuns acolo m-am simţit perfect sănătoasă, deşi nu era aşa. Când am ajuns în Bonn a fost prima noapte după un an în care dormeam o noapte întreagă. Cred că vindecarea mea s-a produs într-o secundă, nu a fost un proces îndelungat. Eu bolnavă m-am simţit aici. Când am aflat de ce sufăr, am început să mă simt bine, deşi pare absurd. A fost ca şi o bucurie pentru că am alergat după o chestie un an de zile şi nu mă mai interesa ce am, vroiam doar să ştiu ce am.

Cât de mare este diferenţa dintre spitalele din România şi ce se întâmplă în Germania?

Este o diferenţă mare. Probabil medicii de acolo sunt mai motivaţi şi salariile sunt altfel. Ei nici măcar nu concep să le dai ceva. Nu există conceptul acesta.



Cât de mult contează diferenţa aceasta pentru un bolnav?

Pentru mine a contat foarte mult. Pur şi simplu nu am avut alte preocupări decât să mă concentrez pe ceea ce aveam eu, pentru că e în aşa fel încât să nu mă gândesc că trebuie să dau ceva sau să mă jignească cineva sau să nu mă bage în seamă. Şi asta se întâmpla de la cel mai mic cadru medical până la directorul spitalului.

Cum sunt medicii germani?

Sunt profesionişti, dar dincolo de toate sunt oameni. Era oraşul cam cum e Timişoara şi când ne întâlneam cu medicii prin oraş mă salutau. Aici mergi un an de zile la acelaşi medic şi când intri te întreabă, „tu ce problemă ai?”. E altfel pentru că eu am impresia că din şcoală la ei e diferit, sunt foarte serioşi. Calitatea vieţii contează foarte mult, adică să faci pentru om să se simtă bine până în ultimul moment.

Dana Dobromir i-a iertat pe medicii care au condamnat-o la moarte în România

Cum e ca viaţa ta să depindă de nişte bani?

Dacă ştiam de la început costul nu plecam. La telefon, dintr-o neînţelegere de limbă am înţeles că e vorba de 15-18.000 , şi când colo era vorba de o sumă între 50.000 şi 80.000 de euro. Până la urmă am plătit totul pentru că nu s-a ajuns la suma enormă tot datorită lor care au fost minunaţi. Unele costuri nici nu le-am plătit. În mod normal în orice clinică trebuie să pui banii la început. Ei au acceptat să le plătesc eşalonat.

Ministerul Sănătăţii te-a ajutat cu ceva?

Am dosarul depus, dar nu m-a ajutat cu nimic.



Dacă s-ar întâmpla din nou să ai probleme te-ai mai duce în sistemul medical românesc?

Eu în următorii cinci ani sunt cu risc maxim. În primii trei ani trebuie controale fiecare la trei luni, după aceea la şase luni şi apoi la un an. O să le fac tot în Germania. Nu îmi permit să mă duc aici să zică eşti perfect sănătoasă şi boala să fie reactivată. Nu mai am încredere. Cum pot să mai am încredere!?

Ai ceva să le reproşezi medicilor?

Nu le reproşez nimic. Dacă stau să mă gândesc e mai bine că s-a întâmplat aşa, nu? Dacă mi s-ar fi descoperit boala în România în stadiul iniţial, m-aşfi gândit că mă tratez, îmi trece şi nu aş fi învăţat nimic, dar aşa am ajuns în situaţia în care viaţa mea a depins de un fir de aţă.

O fotografie cu tine pe patul de spital arată o privire extraordinară, foarte încrezătoare, că totul va fi bine...

Încrederea am avut-o de la început. Nu am avut nici măcar o secundă îndoiala că nu o să mă fac bine. Ştiam că o să mă vindec.



Ce ţi-a dat puterea să ai această atitudine?

Când ţi se dă ceva foarte greu ţi se dau şi resursele şi puterea să duci la capăt. A fost o forţă divină pe care am simţit-o.



Care este mesajul tău de susţinere pentru tineri care sunt în situaţia în care ai fost tu?

Se poate să învingi boala, dar trebuie să cauţi cauzele. Fiecărei boli fizice îi corespune o boală sufletească. Când ţi se vindecă sufletul ţi se vindecă şi trupul. Sună aiurea, dar cred că la mine s-a întâmplat aşa.

Citeşte poveştile altor oameni care au învins greutăţile vieţii:


Costel Pîrnău, zidarul fără picioare şi o mână cântă la nai şi compune poezii



Ghizela Ghereben a ocupat locul doi la Eurovisionul pentru persoane cu handicap





Marius Iovi şi-a pierdut lumina ochilor în războiul din Irak, dar a ieşit învingător

Remus Scrob, şeful criminaliştilor care a învins leucemia, mizând pe vindecarea prin muncă

Sergiu Nichescu a rămas fără ambele mâini la 11 ani, dar are totul: soţie, copii şi casă

Andrei Strătilă, toboşarul orb care studiază Dreptul