Forţa de a merge înainte pe un drum nevăzut
0Constantin Cristache şi-a găsit singur calea într-un oraş care l-a întâmpinat cu „lumina stinsă”. Lipsa semafoarelor destinate nevăzătorilor şi a trotuarelor special amenajate nu îl împiedică pe profesorul timişorean să-şi continue optimist drumul.
„Nu e important că mă lovesc, sau că mă împiedic de ceva, pentru că lucrul acesta nu mă împiedică să merg mai departe, ci mă ghidează spre drumul meu”, este deviza alături de care tânărul profesor Constantin Cristache porneşte la drum, în fiecare zi, în oraşul în care trăieşte de aproape doi ani. Nu a văzut niciodată chipurile oamenilor care locuiesc aici, nici culorile în care soarele pictează oraşul la asfinţit.
Harta oraşului
Ştie însă în care blocuri trăiesc cei mai gospodari timişoreni, pentru că acolo zăpada rămâne cel mai puţin pe alei după o ninsoare zdravănă, dar şi în care zone se găseşte cel mai greu un loc de parcare, pentru că acolo sunt înghesuite, pe trotuare, cele mai multe maşini. În fiecare zi, dascălul născut în Ilfov, şcolit la Cluj şi adoptat apoi de capitala Banatului, parcurge singur, în întuneric total, drumul de acasă şi până la Liceul Teoretic „Iris”, acolo unde predă informatica şi este profesor de sprijin pentru matematică. Adică reia, împreună cu elevii nevăzători, noţiunile pe care aceştia le învaţă la clasă.
Puncte de sprijin
„În mod normal, de acasă până la şcoală fac 20 de minute. Orice s-ar întâmpla, trebuie să îmi găsesc un punct de sprijin, fie un gard viu, fie un perete”, explică profesorul Constantin Cristache, în timp ce se ghidează, cu ajutorul bastonului alb, pe străzile din zona sa, apoi pe aleile din parcul pe care îl traversează zi de zi. Nu numără niciodată paşii sau treptele, ci se bazează numai pe memoria tactilă. Ştie când ar trebui să audă zgomotul făcut de copiii care ies în pauză de la o şcoală din apropiere, dar şi când, din stânga sau din dreapta, trebuie să se audă zgomotul făcut de maşini în trafic.
„Mă întâlnesc cu multă lume pe drum. Se uită ciudat. Simt când oamenii văd în mine normalitatea sau se întreabă «Ce o mai fi şi cu ăsta?»”, spune Constantin Cristache. Orice zgomot puternic înseamnă o piedică, orice element neprevăzut îl poate opri, dar de pierdut, nu se pierde niciodată. „Se poate întâmpla orice, se pot întâmpla oricâte lucruri neprevăzute, important e să nu te descurajeze”, spune dascălul în vârstă de 34 de ani. Atunci când trebuie să traverseze o stradă, se bazează pe aproximare, iar de multe ori aşteaptă până se ivesc şi alţi pietoni. L-ar ajuta mult în astfel de situaţii un câine antrenat pentru a însoţi nevăzători. „Câinele m-ar feri de surprize. De exemplu, trecerea de pietoni nu ar mai trebui să o găsesc eu, ci m-ar ghida el. Ar elimina un anume stres, pentru că să faci un astfel de traseu este foarte solicitant”, explică profesorul Costache.
Orele din întuneric
În aproape 20 de minute de la plecarea de acasă, profesorul ajunge în laboratorul în care elevii nevăzători învaţă să-şi facă din calculator un aliat de bază. „Satisfacţia cea mai mare o am când văd că elevii se descurcă singuri. Cel mai bucuros am fost când una din eleve mi-a spus, după vacanţă, că i-a scris verişoarei sale din Canada. Dincolo de ce învaţă aici, e important ca ei să folosească calculatorul singuri, să acţioneze la fel ca ceilalţi copii”, spune dascălul.
Profesorul şi-a pierdut vederea la vârsta de un an, iar în cei 33 de ani care au trecut de atunci, nu s-a oprit din drumul său, indiferent de piedicile întâlnite. „Am fost lăsat de mic să mă descurc, când am vrut să mă urc în copac, m-am urcat, când am vrut să fur cireşe, am furat, fără să-mi pun problema că nu pot, fără să mă gândesc că nu pot”, spune dascălul timişorean, înainte de a începe o nouă oră în care luminează drumul spre informatică al elevilor săi.
Piedici nevăzute
„Elevii nevăzători sunt privaţi de multe lucruri, uneori de părinţi, alteori de mediu. De multe ori, părinţii îi protejează prea mult pe aceşti copii”, spune dascălul Constantin Cristache.
Se încarcă comentariile...
