Târgu-Mureş: „Mama“ care a avut în grijă sute de copii abandonaţi

Este primul psiholog care a introdus în sistemul închis al „leagănului" lăsat de comunism, educatori, un număr mare de infirmiere şideschidere către lumea reală.

Generaţii întregi de copii au numit-o pe Ana Chirteş „mama Nuţi". „Am avut norocul să mă nasc la Sânmihaiu de Pădure, cel mai frumnos sat din Ardeal. Şi spun asta cu mâna pe inimă. Era un sat curat, fără divorţuri, fără bătăi, fără certuri între oameni unde am simţit ce înseamnă să trăieşti fără răutăţi, fără duşmani. Aşa am ajuns la maturitate, crezând că nu te poţi certa cu nimeni, că oamenii sunt buni şi că cel mai de preţ lucru este să poţi ajuta", îşi aminteşste Ana Chirteş.
„Am crescut într-o familie unde rugăciunea era pe primul loc, iar modelul meu în viaţă a fost bunicul. De la el am învăţat psalmii şi de la el am învăţat ce înseamnă să împarţi. Îmi amintesc cum venea de acasă cu o căciulă plină de mere şi dădea la toţi copiii pe care îi întâlnea pe stradă. Îmi amintesc când mama făcea pâine în cuptor şi copiii aşteptau câte o bucăţică. Aşa am înţeles ce înseamnă cu adevărat:«Dăruieşte că Dumnezeu îţi dă»", povesteşte Ana.

Şi-a îndeplinit visul

Pentru că şi-a îndrăgit învăţătoarea de cum a intrat în şcoală prima zi, Ana Chirteş a visat să devină profesoară. „Mă vedeam tot timpul cu catalogul sub braţ, intrând pe uşă, iar copiii să se bucure şi să îmi spună bună ziua", povesteşte femeia.
Visul s-a transformat în realitate, în 1972, când a ocupat postul de profesor suplinitor la catedra de istorie -geografie, în localitatea Gurghiu. „Eram o profesoară severă, dar copiii mă iubeau. Zilnic îmi aduceau flori de câmp, voiau să stea cu mine în pauză, chiar şi acum mai ţin legătura cu unii dintre ei", îşi aduce aminte Ana Chirteş.

Viaţa a adus-o în final la oraş. A terminat facultatea de Ştiinţe Sociale şi Politice, a luat licenţa în Psihologie, Psihopedagogie şi Sociologie. A lucrat o vreme la fabrica de conserve, unde a înfiinţat un atelier pentru copiii muncitorilor. Pentru că în vacanţe nu aveau unde să îşi lase copiii, Ana Chirteş a găsit soluţia. Într-o încăpere, erau supravegheaţi şi învăţaţi să muncească.
„Lipeam lăzi de plastic rupte, sortam borcane, făceam tot felul de lucruşoare. A fost o perioadă frumoasă, ma ocupam cu încadrarea perosanelor cu handicap, rezolvam diverse situaţii critice în familiile muncitorilor", mai spune femeia.

Apoi a venit din nou rândul copiilor. S-a trezit mamă a zeci de copiii aflaţi în grija statului. „Am fost angajată pe post de psiholog la leagănul de copii. Era un sistem închis, unde nu era decât un educator la peste 20 de copii, o infirmieră la peste 25 de copii, un singur asistent medical la 50 de copii. Alt personal nu era. Erau copii care la trei ani nu rosteau niciun cuvânt. Cei mici nu erau scoşi afară, nu se vorbea despre ei. Mi-am dat seama că nu asta era normalul şi am plecat la Bucureşti pe cont propriu. M-am dus să văd cum e regimul în celelalte leagăne din ţară, m-am întors şi am început să emit pretenţii. Aşa am reuşit pentru prima oară , în 1992 să scot în oraş, la cofetărie sau în parc copiii de la Leagăn. Îmi amintesc cum stăteam în genunchi în faţa lor cu bomboane în mână ca să îi invăţ să vorbească" spune cu tristeţe Ana Chirteş.

Întrebări şi răspunsuri

Cum s-a făcut trecerea la sistemul de astăzi?

Am înfiinţat un centru de recuperare a copiilor cu probleme psihomotorii, am adus personal specializat prin intermediul organizaţiei Salvaţi Copiii, am pus pe picioare centre pentru copii abuzaţi şi pentru părinţi. În fiecare loc am lăsat o părticică din mine şi am dovedit că nu contează regimul, ci numai dragostea pe care o poţi oferi celor care au nevoie de ea.

Care este cea mai mare satisfacţie a carierei?

Când văd că am ajutat un copil sau un adult care are nevoie de ceva. În perioada de criză nu a crescut numărul abandonurilor, dar am observat că a crescut numărul cazurilor de neglijenţă.

Ce va place?
„Îmi plac oamenii care înţeleg interesul mamei şi al copiilor, îmi place mass-media din judeţul nostru care se implică în rezolvarea cazurilor în care sunt implicaţi copii, îmi place că nu am timp liber şi că mereu am de rezolvat o problemă a cuiva".

Ce nu va place?
„Nu îmi place să văd că lucrurile se mişcă încet atunci când e vorba de copii, că autorităţile nu înţeleg întotdeauna că pentru un copil aflat într-o situaţie dificilă e importantă uneori şi o oră. Nu îmi plac oamenii care nu îşi fac bine treaba, oamenii care nu iubesc oamenii"