Cum a fost hăituit de comunişti un ilustru student la medicină care a se opunea sovietizării României

Nicolae Merişor a fost hăituit de comunişti

Nicolae Merişor a fost unul dintre iluştrii tineri români care au fost persecutaţi de regimul comunist doar pentru că nu erau de acord cu acesta. A fost arestat în două rânduri şi nu a fost lăsat să-şi termine studiile.

Nicolae Merişor s-a născut la 26 decembrie 1922 la Dăncăuţi, judeţul Hotin, într-o familie de intelectuali, tatăl, Vasile Merişor fiind contabil, iar mama, Alexandra, învăţătoare. A urmat cursurile şcolii primare din Darabani, unde familia sa se stabilise, apoi cursurile Liceului „Grigore Ghica Voievod" din Dorohoi, remarcându-se prin rezultatele şcolare deosebite, iar în anul 1943 a fost admis la Facultatea de Medicină din Iaşi.

„Ca student, s-a distins atât prin dăruirea cu care s-a aplecat asupra studiului medicinii, cât şi ca un bun organizator, fapt pentru care a ajuns printre liderii studenţilor medicinişti şi ai centrului universitar. În această ultimă şi importantă postură, a fost pus în situaţia de lua atitudine faţă de evenimentele care se derulau în România, după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, acţiuni ce vizau transformarea ţării în stat comunist. Curajul de a-şi spune răspicat părerea, de a arăta pericolul în care se afla democraţia românească şi de a chema la lupta pentru apărarea acesteia, i-au schimbat dramatic destinul, în perioada cea mai frumoasă a vieţii sale, aruncându-l, fără nici un act de acuzare, în închisorile regimului comunist“, arată istoricul Gheorghe Median, de la Botoşani .

Evenimentele care aveau să marcheze pentru totdeauna viaţa lui Nicolae Merişor au avut loc în primăvara anuluit 1946, când se afla în anul al treilea al Facultăţii de Medicină din Iaşi. „Student eminent, charismatic, membru al organizaţiei de tineret a Partidului Naţional Liberal şi fruntaş al studenţilor medicinişti, el s-a numărat printre cei mai activi susţinători ai unităţii forţelor de dreapta, care, în ciuda tuturor adversităţilor, spera în reîntoarcerea României la sistemul democratic anterior războiului. Convins că în ciuda ascensiunii forţelor de stânga, susţinute de armatele sovietice de ocupaţie, care prin guvernul condus de dr. Petru Groza, instalat la 6 martie 1945, ajunseseră la conducerea ţării, soarta democraţiei în România nu era definitiv pierdută, el s-a manifestat activ pentru unitatea dreptei, care, în alegerile ce urmau să aibă loc în noiembrie, avea posibilitatea să recucerească puterea. Discuţiile purtate cu colegii în sălile de curs, activităţile realizate în cadrul Asociaţiei Tineretului Progresist Universitar Ieşean, din conducerea căreia făcea parte, mitingurile spontane sau cele de mai mare amploare la care a participat, I-au adus în atenţia organelor represive ale regimului, care I-au supus unei atente monitorizări“, menţionează istoricul. 

Opozant activ, alături de colegul şi prietrenul Sergiu Iacolov

Alături de un prieten şi un coleg, Merişor devine un opozant muilt mai activ al comuniştilor, mai ales că avea o mare influenţă în faţa studenţilor, fiind unul dintre liderii lor. „Urmărirea sa a devenit tot mai atentă, după ce, la 18 ianuarie 1946, fusese ales, alături de alţi doi colegi, să reprezinte interesele celor aproape 300 de studenţi medicinişti ai anului al III-lea, în faţa conducerii Universităţii . Această sarcină, în contextul politic al timpului, era deosebit de importantă, cel care şi-o asuma având nevoie de inteligenţă, diplomaţie şi nu în cele din urmă curaj, calităţi pe care studentul Nicolae Merişor le dovedise din plin. (...) În toamna anului 1945, acţiunile comuniştilor, încurajate de prezenţa trupelor de ocupaţie sovietice, de eliminare din viaţa publică a forţelor de dreapta şi de acaparare a puterii, devin tot mai agresive. Îngrijorarea faţă de sensul în care evoluau evenimentele, a cuprins şi studenţimea ieşeană. În acest context, liderii studenţilor democraţi, între care se aflau Segiu Iacovlov şi Nicolae Merişor, colegi de an, se vor implica în mobilizarea colegilor lor la acţiunile vizând stoparea accesului la putere a comuniştilor şi sovietizarea ţării“.

Scrisoarea care a ajuns la sora studentului

Medicul Nicu Ioniţă, asistent universitar în acea perioadă, relata într-o scrisoare trimisă surorii lui Nicolae Merişor un episod petrecut în amfiteatrul facultăţii:

„Într-una din acele zile, în amfiteatrul plin, aşteptam venirea profesorului pentru a ne ţine cursul. În larma provocată de discuţiile dintre colegi, se desprinde o voce puternică, cu emoţie în glas care a curmat larma: «Fraţilor, părinţii noştri au luptat şi s-au jertfit pentru întregirea ţării şi au făcut România Mare, noi ce trebuie să facem acum, să asistăm pasivi cum ni se ciunteşte ţara?» Tăcerea s-a lăsat adânc în amfiteatru. Vocea lui Coca Merişor electrizase asistenţa, dar imediat, un coleg agita tor a încercat să răspundă: «istoria are astăzi un alt curs şi ... " dar n-a mai terminat vorba pentru că o altă voce mai puternică şi impetuoasă, vocea lui Sergiu lacovlov, colegul şi bunul prieten al lui Coca Merişor: «Numai dacă vom fi uniţi, vom reuşi să ne opunem încercărilor forţelor străine care încearcă să schimbe faţa României»“. 

Prietenul şi colegul lui Nicolae Merişor, asasinat

Prietenul şi colegul lui Nicolae Merişor, Segiu lacovlov, care era lider al studenţilor naţional-ţărănişti şi fiu al unui fost primar al Botoşaniului, a fost asasinat. El a murit chiar lângă spital, după ce a fost împuşcat. „Ieşirile publice ale celor doi nu puteau fi tolerate de cei care, având de partea lor sprijinul ocupanţilor sovietici, uzau de toate mijloacele, de la şantaj până la crimă, pentru a accede la puterea absolută în stat. Primul care a căzut victima acestora a fost Segiu lacovlov, ucis în noaptea de 19-20 martie în 1946, în curtea Spitalului "Sf. Spiridon" din laşi. Din documentele păstrate de sora acestuia, Nadia Atanasiu, din Bucureşti (decedată în anul 2009), pe care am reuşit să le studiem, reiese faptul că uciderea lui Sergiu lacovlov a fost un act premeditat. Fiu al avocatului Ioan lacovlov, fost primar al Botoşanilor, lider al studenţilor naţional-ţărănişti ieşeni, cu o priză extraordinară în rândul tineretului studios, el devenise unul dintre adversarii politici pe care comuniştii trebuiau să-i anihileze. De mai multe ori, întrunirile politice organizate de tinerii naţional-ţărănişti ieşeni la care era prezent şi Sergiu lacovlov au fost tulburate de grupuri de agitatori. La o ultimă întrunire, ţinută în seara zilei de 19 martie 1946, la plecare, participanţii au fos atacaţi de un grup de huligani. Refugiat în curtea Spitalului "Sf. Spiridon ", Sergiu lacovlov a fost împuşcat de un gardian şi lăsat să moară, deşi spitalul se afla alături, iar intervenţia rapidă a medicilor 1-ar fi putut salva. Moartea sa a stâmit stupoare şi mânie în rândul studenţimii ieşene. Facultatea de Medicină şi-a suspendat cursurile, iar mii de elevi, studenţi, profesori, precum şi oameni de toate vârstele au trecut în pelerinaj prin faţa catafalcului depus în faţa Bisericii "Sf. Spiridon". Înainte ca sicriul cu trupul neînsufleţit să fie îmbarcat în maşina care avea să-l ducă la Botoşani, unde a fost înmormântat, Nicolae Merişor i-a adus un ultim omagiu“, relatează istoricul Gheorghe Median.

Urmează o reprimare a acţiunilor lui Nicolae Merişor, acesta fiind arestat fără a avea vreo vină. „Condamnarea hotărâtă a asasinării prietenului său şi curajul de a face public acest fapt, a fost momentul care a decis soarta studentului Nicolae Merişor. La puţin timp după înmormântarea lui Sergiu lacovlov, el a fost arestat, ţinut în arestul Poliţiei ieşene, apoi încarcerat, fără a avea vreo condamnare, pentru aproape un an, în închisorile Jilava, Piteşti şi Aiud.  Calvarul anchetelor, mutarea dintr-un penitenciar în altul, imposibilitatea de a lua legătura cu familia şi mai ales incertitudinea în privinţa a ceea ce i se putea întâmpla, I-au marcat profund pe tânărul student, care a continuat însă să spere în dovedirea nevinovăţiei sale. Eliberarea din închisoarea Aiud, survenită în august 1947 a părut a fi dovada, fără echivoc, a înscenării căreia îi căzuse victimă, fapt pentru care, în acelaşi an a fost reînmatriculat. Cu ajutorul colegilor, cu concursul binevoitor al profesorilor şi printr-un extraordinar efort de voinţă, reuşeşte să recupereze cursurile predate în lunile de detenţie şi să susţină examenele restante din anii III şi IV de studii, reintegrându-se în viaţa studenţească“, mai menţionează istoricul de la Botoşani.

Arestat din nou înainte de susţinerea licenţei

Din nefericire însă, la puţin timp după terminarea ultimului an de studii, înaintea sustinerii examenului de licenţă, în urma unui denunţ calomnios făcut de dr. It. Barth, medic al Poliţiei din laşi, este din nou reţinut şi fără anchetă sau drept la apărare, condamnat la un an de temniţă, pedeapsă administrativă. Locul ispăşirii pedepsei a fost de această dată Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a fost fost repartizat ca felcer în infirmeria destinată deţinuţilor, fapt ce l-a ajutat suporte mai uşor condiţiile ingrate de viaţă şi să reziste perioadei de detenţie“, precizează Gheorghe Median.

A lucrat ca medic în mediul rural

După eliberare, a lucrat mai mulţi ani în cadrul Sanepidului Central din Bucureşti, ca personal auxiliar, fără a renunţa la ideea de a-şi definitiva studiile. La recomandarea fostului său coleg de facultate, dr. l. Hăulică, prof. dr. Daniel  Danielopolu, directorul Institutului de Fiziologie Normală şi Patologică din Bucureşti, l-a angajat în cadrul Secţiei Antiepidemice a Sanepidului Central din Bucureşti, încurajându-l şi susţinându-l apoi în demersurile pentru reînscrierea la Facultatea de Medicină şi finalizarea studiilor.

„În anul 1955, în urma mai multor memorii, Ministerul Învăţământului aprobă reînmalricularea fostului student Nicolae Merişor, Institutul de Medicină laşi, fiind de acord cu transferarea, la cererea acestuia, la Facultatea de Medicină Generală din cadrul Institutului Medico Farmaceutic Bucureşti. În urma analizării situaţiei şcolare trimise de instituţia ieşeană, în toamna anului 1956, Nicolae Merişor este reînmatriculat în anul al VI-lea de studii, iar după susţinerea examenului de licenţă, în septembrie 1957, obţine diploma de medic, arată istoricul de la Botoşani.

A profesat, în cea mai mare parte a carierei de medic, la Dispensarul din Păuleşti-Prahova, bucurându-se de stima pacienţilor şi aprecierea colegilor. A murit, după o grea suferinţă, la 26 august 1984, la doar 62 de ani.