Cum erau pedepsiţi elevii în secolul al XIX-lea. „Loviturile în cap sau peste urechi au fost considerate cele mai periculoase“

Învăţământul românesc de la sfârşitul secolului al XIX-lea funcţiona după principii ştiinţifice, deşi se afla într-un stadiu incipient. Pedepsele corporale erau interzise, dar, cu toate acestea, erau aplicate frecvent.

Şcolile din mediul rural erau slab dezvoltate, la sfârşitul secolului al XIX-lea începutul secolului XX. Spaţiile în care şcolile funcţionau erau insalubre.

„Binefacerile şcolii rurale şi urbane, primare şi secundare, trebuiau asigurate la tot poporul,dar mai ales copilului de ţăran care trebuia «luminat»Şcolile rurale româneşti creau mai probleme, mai ales prin ritmul mai lent de aplicare a instrucţiunilor şi normelor moderne, fiind considerate mult mai înapoiate în drumul entuziast al şcolilor spre modernizare pe baze ştiinţifice. Tot în mediul rural erau localurile cele mai nepotrivite şi insalubre, din cauza sărăciei comunelor, dar şi a nepriceperii consiliilor comunale. Copiii de ţărani parcurgeau drumuri lungi până la şcoală, ceea ce le punea în pericol sănătatea şi capacitatea de învăţare“, arată Simona Nicoară, profesor universitar la facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii “Babeş-Bolyai”, doctor în istorie.

Medici pentru şcoli

Pentru că starea de sănătate a elevilor era precară, au fost încadraţi medici şcolari, dar numărul acestora era total insufiecient. „După modelul şcolilor germane, franceze, scandinave, ungureşti, ruseşti, se considera necesară consultarea cu scop preventiv a şcolarilor de către medicii şcolilor. Între anii 1896-1900 au funcţionat doar doi medici speciali, care se ocupau de şcoala publică, dar numai în capitala Regatului. Tot în Bucureşti abia în 1901 s-a numit un medic al şcolilor publice, care să lucreze după instrucţiunile speciale fixate deja din 1895“, mai arată istoricul.

Lecţii de 25 de minute pentru şcolarii din primele clase

Cu toate învăţământul era în stadiul incipient, metodele aveau o bază ştiinţifică.

„Din 1893 Legea învăţământului primar şi normal, primar (Take Ionescu) nu mai admitea şcolarizarea copiilor sub 7 ani împliniţi şi chiar la această etate era obligatorie menajarea memoriei. Regulamentele şcolare precizau că pentru elevii începători lecţiile nu puteau depăşi 25 de minute, trebuind să fie întrerupte de «mici recreaţiuni». Pentru a se evita «supraîncărcarea sistemului nervos», aşa cum pretindeau cercetătorii străini şi români timpului, era absolut necesar repausul şi dozarea lecţiilor, care nu trebuiau să depăşească în şcolile primare o jumătate de oră. Efectele patologice imediate erau, aşa cum demonstraseră experimental unii cercetători ca Baginsky şi Netolitzky, slăbirea organismului, lipsa apetitului, pierderea rumenelii din obraji, a vioiciunii, a plăcerii de a lucra, de a se juca şi deranjarea somnului“,

menţionează istoricul de la Cluj.

Lecţiile, predate în funcţie de zilele săptămânii

De asemenea, volumul de cunoştinţe predat elevilor era diferenţiat în funcţie de zilele săptămânii, iar învăţarea din manuale era considerară inferioară metodei de a dobândi informaţiile direct de la profesor: „«Provizia de rezistenţă» în privinţa memoriei şcolarilor cerea ca dificultatea lecţiilor să fie mai mare în primele zile ale săptămânii, respectiv luni şi marţi şi mai lejere spre sfârşitul acesteia.

Sâmbăta era considerată ziua cu rezultatele cele mai slabe, «agerimea intelectuală» trebuind recuperată duminica. Osteneala şcolarilor era considerată vătămătoare, datorită «excesului muncii intelectuale», determinat de folosirea cărţilor. În anul 1891, la un congres didactic ţinut la Iaşi, s-a considerat că învăţarea din cărţi era inferioară dobândirii de cunoştinţe direct de la învăţător. Ca urmare, manualele de aritmetică, geometrie, gramatică «trebuiesc pentru învăţător, nu însă pentru şcolari. În loc de carte fiecare elev are un caieţel, în care se trece noua cunoştinţă dobândită în mod euristic în clasă, împreună cu un exemplu tipic». (...) Lecţiile trebuiau învăţate, mai ales la şcoală, activitatea de acasă trebuind să fie mai puţin încărcată“.

Două ore de ecucaţie fizică

În perioada respectivă se efectuau două ore de educaţie fizică pe zi, sportul preferat fiind oina. „Pentru «educaţiune fizică» nu se puteau depăşi totuşi 2 ore săptămânal, de aceea jocurile şcolare trebuiau organizate în afara programei de cursuri. Totuşi, Ministerului Cultelor şi a Instrucţiunii Publice a introdus încă din 1 aprilie 1899 întrebuinţarea deasă a jocurilor, iar programa analitică din 1902 a şi precizat diversitatea jocurilor şcolare: aruncarea mingii cu piciorul sau cu pumnul, “buşita în cerc,“oina sau hrina şi altele. La 10 mai 1898 Ministerul a instituit concursuri anuale de oină pentru toţi elevii din şcolile primare, normale şi secundare, iar de la 1 februarie 1899 s-au reglementat concursurile de oină dintre diferitele şcoli“, menţionează istoricul Simona Nicoară.

Cinci ore pe zi la şcoală

Elevii din clasele primare stăteau la şcoală cinci ore pe zi, la care se adăugau cursuri pentru muzică. Astfel, au început să apară coruri şcolare.

„Elevii din clasele primare stăteau la şcoală cinci ore pe zi, la care se adăugau cursuri pentru muzică. „Regulamentul de ordine şi disciplină pentru şcolile primare urbane de ambele sexe şi pentru şcolile primare rurale de ambe sexe precizase până în 1903 fixarea duratei claselor la 5 ore pe zi, afară de lecţiunile de muzică vocală, adăogată la aceste 5 ore. Cântatul devenea şi un fel de gimnastică a aparatului respirator, pentru asigurarea unei dicţii frumoase a şcolarului În Regatul României învăţătura de muzică vocală era obligatorie pentru şcolile primare şi secundare de ambele sexe, mai ales cele de pe Domeniul Coroanei. Un rezultat important al învăţării muzicii şi cântatului a fost înfiinţarea corurilor din şcolile urbane şi rurale“, mai arată istoricul clujean. 

Elevele nu aveau voie să poarte corsete şi înmbrăcăminte strâmtă

Elevii nu aveau voie să poarte corsete sau încălţăminte şi îmbrăcăminte strâmtă, pentru că se dovedise ştiinţific că le afectează sănătatea: „Un aspect, care nu putea fi neglijat în şcolile româneşti era disciplina şi higiena şcolară, care se referea, nu numai la curăţenie, aerisirea încăperilor, ci şi la ţinuta şcolarilor. Igiena şcolară ştiinţifică interzicea purtarea de către eleve a corsetelor, veşmintelor şi a încălţămintei prea strâmte, precum pantaloni, fuste, camisoni, pieptare, gulere înguste, pentru că stânjeneau activitatea şcolarilor. Corsetul avea acele întăriri din os sau lemn care micşorau capacitatea toracelui, a pântecelui, ceea ce stânjenea funcţionarea adecvată a organelor interne“, prezintă Simona Nicoară.

Bătaia cu „varga groasă“, cea mai folosită metodă de pedeapsă

Pedepsele corporale erau interzise în şcoli, dar, cu toate acestea, se aplicau. Se recomanda ca în familie, pedepsele de acest fel să fie aplicate până la vârsta de 7 ani. „Lipsa disciplinei şcolare, adică perturbarea activităţilor şcolare a impus câteva pedepse specifice. Numai că anumite pedepse şcolare au fost considerate nepotrivite pentru că provocau, direct sau indirect, vătămarea sănătăţii elevilor. Aplicarea pedepselor cerea prudenţă şi reflectare prealabilă. Dintre toate pedepsele cele corporale, precum loviturile în cap sau peste urechi au fost considerate cele mai periculoase, pentru că puteau provoca leziuni fizice, dar şi boli nervoase. În familie, pedepsele corporale trebuiau să fie rare şi doar până la vârsta de 7 ani.

Se considera că în ţările române, ca şi în alte ţări europene, bătaia cu «varga groasă» a rămas ca «o piatră unghiulară» de educare a copiilor. Pedeapsa corporală a fost interzisă în toate şcolile prin regulamente de ordine şi disciplină, dar cu toate prescripţiunile care interziceau pedeapsa prin lovire a şcolarilor, mulţi pedagogi, credeau că bătaia era necesară. Ea trebuia aplicată mai ales în familiile unde educaţia fusese neglijată. De altfel, nici pedagogia modernă de la începutul veacului nu o eliminase, considerând-o «indispensabilă» ca remediu pentru câteva situaţii: rezistenţă, minciună, maltratare de animale, leziuni intenţionate, stricare de arbori sau de plantaţii. În locul aplicării bătăii se recomanda înfiinţarea de şcoli speciale de corecţie. O pedeapsă folosită în caz de abateri disciplinare a şcolarilor era şederea în picioare, vreme de 10 sau 15 minute sau reţinerea şcolarului pedepsit la şcoală“, a mai prezintă istoricul de la Cluj .