Târgovişte: Tiberiu Cercel, pictorul care s-a sfătuit cu Cioran

A avut 15 expoziţii personale, a scris 6 volume de panseuri şi a avut cinci meserii. De asemenea, a predat în Olanda, Germania şi Franţa, unde l-a cunoscut pe Cioran.

Viaţa lui Tiberiu Cercel ar fi un savuros subiect de roman. Şi-a petrecut copilăria la Arad, unde a făcut şi şcoala profesională. La 16 ani, a început deja să muncească pentru a-şi câştiga existenţa. La liceu intră abia la 24 de ani, după ce face armata şi reuşeşte să se descurce singur cu banii.

„Eram săraci. Sora mea şi cu mine am fost prima generaţie în pantofi. La 16 ani, lucram în schimburi în uzina de textile”, a declarat pictorul.

După liceu, merge la Facultatea de Arte Plastice de la Universitatea din Timişoara al cărei spirit îl urmăreşte întreaga viaţă.

“La facultate, am intrat penultimul şi am ieşit primul. La Timişoara, am devenit ceea ce sunt astăzi”, spune cu nostalgie Tiberiu Cercel. Acolo, îl întâlneşte pe Nicu Covaci, cu care a fost coleg de facultate.

“Eram toboşar în orchestra facultăţii, iar el era în trupa Sfinţii. Mergeam în pauză la el şi repetam împreună”, a mai spus artistul.

De-a lungul vremii a avut 4-5 meserii, în uzină şi pe şantiere. Încet – încet, viaţa îl impinge spre artă. Spune amuzat că suferă de “sindromul instalatorului ratat”.

Este arestat ca disident

După facultate, merge ca profesor de desen într-o localitate mică de lângă Galaţi, Slobozia Conachi, după ce refuză repartiţia la Buzău.

“Am fost repartizat, în ciuda mediei 9,96, la Buzău şi am plecat la Galaţi. Acolo, am fost trimis la o şcoală din vârful unui deal. Copiii mei au câştigat însă medalii de aur la Osaka, pentru pictură”, spune profesorul.

Graţie acestor rezultate este pus titular la cea mai mare şcoală din Galaţi, dar în 1969 este arestat ca disident, pentru scrierile sale din jurnalul personal, care ajung pe mâna securităţii. Timp de un an, stă în închisoare şi este eliberat apoi, după ce Tribunalul Militar îl declară mitoman.

Timp de 18 ani, este stilist la cooperativa Arta Populară din Târgovişte, iar studiile în domeniul artei îl ajută să se ocupe de restaurarea tapiseriei de secol XVII la Peleş şi la Cotroceni, restaurează covoare sau perdele. De asemenea, 25 de ani este profesor la Şcoala Populară de Arte “Octav Enigărescu”, unde a predat şi clandestin pe vremea comunismului.
Îl cunoaşte pe Cioran

În 1992, pleacă la Paris în căutarea lui Emil Cioran, pe care îl consideră mentorul său spiritual. După moartea lui Cioran, Parisul îi pare pustiu fără spectrul marelui filosof. Predă pictură în Germania, Olanda şi Franţa, are 15 expoziţii personale în Târgovişte şi în ţară şi participă la expoziţii colective în străinătate.

Cel mai mult îi place însă să-i înveţe pe alţii să picteze. “Pasiunea mea este să-i învăţ pe alţii pictura. Am mai spus că eu îi pot învăţa nu numai tehnica, dar îi pot învăţa şi talentul”, spune artistul.

În perioada 2000-2007, scoate şase volume de panseuri: “Decantări spirituale”, “Cugetări existenţiale”, “Înţelepciune pe cont propriu”, “Profeţii ale neliniştii de a fi”, “Jurnal de idei”  şi “Provincia melancoliei”. A început să scrie gândindu-se la îndemnul lui Emil Cioran, care i-a spus într-o discuţie privată că ar trebui să scrie şi să evite recompensele: “Băiete, dacă vrei să-ţi păstrezi identitatea şi mintea sănătoasă, evită juriile şi recompensele”.

Întrebări şi răspunsuri:

Cum l-aţi cunoscut pe Emil Cioran?
Prima dată m-am întâlnit cu Cioran pe stradă. Îl căutasem toată ziua şi prin Jardin de Luxembourg, unde se întâlnea cu diferiţi oameni, apoi m-am dus la el acasă şi l-am aşteptat. Venea dinspre Odeon cu soarele în spate. Din acest motiv, părul alb, vâlvoi, i se aprinsese şi părea că are o aură. M-am dus la el, i-am zis cine sunt şi m-a luat acasă. Stătea într-o mansardă la etajul 5. Am vorbit toată noaptea despre ce mai e în România, i-am spus că am fost coleg cu cumnata sa. Asta se întâmpla cu vreo doi ani înainte să fie afectat de Alzheimer. El mi-a zis să scriu.

Cum aţi rezistat un an în închinsoare?
Nici eu nu ştiu. Eram tânăr şi tânărul rezistă chiar dacă simte că acolo este ultima lui răsuflare. Am sperat totdeauna în două lucruri: în artă şi în iubire. Procurorul a cerut 15 ani de detenţie. Am fost eliberat după un an pentru că au spus că sunt mitoman, dar am fost urmărit până la revoluţie. Nu mai am resentimente.

Ce-i place?
Îmi place onestitatea care este partea cealaltă a medaliei pe care se află prefăcătoria. Îmi place lucrul bine făcut, indiferent că e un ziar, o carte sau o căsuţă de melc. Pot să vă mai spun că îmi place ciorba de fasole.

Ce nu-i place?
Nu-mi plac oportunismul, faptul de a te crede altceva decât eşti în realitate, arivismul şi lucrul făcut de mântuială. Însă sunt mai multe lucrurile care-mi plac decât cele care nu-mi plac. Nu-mi place răutatea gratuită. Nu-mi place tejghetaria în artă.