Satul Copăceni, aproape de cer, departe de lume!

Pitorescul locurilor se îmbină cu neputinţa celor 200 de oameni care au rămas statornici acestei aşezări. De cum păşeşti pe uliţe, ai senzaţia că te afli într-un muzeu al ţăranului român. Sunt multe case vechi, părăsite. Tinerii s-au retras fie la oraş, fie au plecat în străinătate, încercând să-şi facă un trai mai bun.

Am pornit agale spre satul aflat în vârf de deal, sărutat aproape zilnic de nori şi îmbrăţişat de vânturi răcoroase. Totul pare uitat în timp... Doar drumul s-a mai schimbat. A apărut piatra. Şi, trist, am remarcat multe case părăsite în Copăceni – comuna Malu cu Flori. Dar, parcă au un farmec aparte. Aşteaptă să se întoarcă cineva... Natura le ocroteşte. Verdeaţa a împresurat locuinţele înecate în singurătate într-un mod iubitor, protector.

Aşezarea părea pustie. Din când în când, pe uliţă mai răzbătea câte o umbră de om. Dispărea repede în grădini sau pe vreo potecuţă ce se pierdea spre coama dealului. La un moment dat, dintr-o curte a ieşit o bătrână. Se lupta cu două găleţi încărcate cu brânză. “O duceţi la piaţă”, am întrebat-o. Răspunsul a venit rapid şi prieteneşte. “Nu. Ce, ne mai lasă veterinarii să vindem în oraş? O duc unei vecine, care mi-a dat două coase de iarbă”. Urcăm…

Doar veştile de la copii le alină singurătatea

Într-o grădină, un moşneag aduna fânul, mânuind o greblă din lemn. Ne priveşte pe sub pălărie. Vede cum ne uităm uimiţi la o casă roasă de ani. Ne zice, aproape şoptit.

“Ehei, era frumoasă odată... Stăpânii s-au dus. Copiii au plecat. Aşa e la noi. Au rămas în sat bătrânii. Cei tineri, fie sunt la oraş, fie au plecat în străinătăţuri după un trai mai bun. Aici, ce să facă? Nu au niciun viitor. Să stea ca noi, uitaţi de lume”?

Mergem mai departe pe uliţa noduroasă. Din când în când, de după uluci, apar ochi care iscodesc drumul. “Mă uit după poştăriţă. Trebuie să ne aducă pensia şi poate vreun plic de la copii. Sunt departe, tocmai în Italia. Ne scriu rar. Nu au timp acolo de noi. Muncesc mult”, a intrat în vorbă cu noi tanti Maria.

Apare şi poştăriţa. Elena Mihai bate dealurile de la Copăceni de 20 de ani. Îi place meseria. Îi place să comunice cu oamenii. Se simte bine când îi vede fericiţi, mulţumiţi că-şi primesc pensia şi emoţionaţi până la lacrimi când le aduce câte o veste.

Şcoala a fost închisă de ani buni

În centrul satului, un monument dezolant, aşa cum întâlneşti în multe localităţi ale judeţului: Magazinul Cooperaţiei. Închis, dărăpănat. Ba, a existat aici chiar şi un cămin cultural. Zic oamenii că odată se organizau nunţi, baluri. Acum, este transformat în magazie. În Copăceni nu mai este nici şcoală. Elevii, câţi au mai rămas, sunt duşi în vale, cu microbuzul. Nici reţeaua de apă nu a ajuns până în vârf, la Copăceni. Noroc că oamenii au fântâni.

Localnicii nu au nicio treabă nici cu Uniunea Europeană. Ei nu au auzit despre această structură decât de rău. Că nu mai pot să-şi taie porcii de Crăciun, mieii la Paşti şi că nu mai au voie cu brânză şi lapte la piaţă. Nu plâng după vremurile trecute, dar nici după astea de acum nu se omoară. Trăiesc aşa cum ştiu ei dintotdeauna. Liniştiţi. Îşi văd de gospodărie, măsurând timpul după anotimpuri.

Ai aflat ceva interesant, ai pozat sau ai filmat? Scrie-ne pe targoviste@adevarul.ro!