PORTRET Mihaiela Stanciu îngrijeşte bolnavii netransportabili

Târgovişteanca lucrează de 20 de ani în Secţia Chirurgie a Spitalului Judeţean. Munca sa nu se limitează însă la spital, asistenta medicală mergând să îngrijească bolnavii şi acasă.

Nu a ales Liceul Sanitar dintr-o anume conjunctură. De când se ştie, a fost atrasă de oamenii bolnavi, a simţit că trebuie să-i ajute şi că îi stă în putere să facă acest lucru. Dar, nu oricum, ci într-un mod profesionist.

Cursurile de practică din liceu au legat-o pentru totdeauna de profesia de asistentă medicală. Nu se vede făcând altceva, chiar dacă i s-ar da şansa să o ia de la capăt.

„La 16 ani, ştiam tot despre această meserie. Cele 36 de eleve dintr-o clasă erau împărţite în grupuri de 10-12, pentru a putea deprinde tainele asistenţei medicale”, îşi aminteşte Mihaiela.

Se leagă sufleteşte de fiecare pacient

La repartiţie, a ales Spitalul de Psihiatrie Bucşani, fiindcă era aproape de casă. „Doctorul Petrescu, pe salonul căruia lucram, era un om deosebit. Îmi amintesc şi acum vorbele domniei sale: «Mintea acestor oameni este o orchestră imensă. Cine conduce totul? Dirijorul. Ei bine, în cazul bolnavilor psihic toate funcţiile merg perfect, doar că le lipseşte dirijorul»”, rememorează Mihaiela Stanciu.

De 20 de ani, lucrează însă la Chirurgie. Legătura cu această secţie s-a cimentat rapid, din primul an de activitate. „Aveam obligaţia să trecem prin toate departamentele. Pe 1 aprilie, la şapte luni de când începusem munca la Bucşani, am mers la Chirurgie, la Spitalul Judeţean din Târgovişte, şi nu am mai părăsit secţia. M-am simţit aici ca într-o familie. Cu toţii munceam cu plăcere, puneam suflet”, spune Mihaiela Stanciu.

Rămasă singură cu doi copii mici în îngrijire, a fost nevoită să se gândească să lucreze şi în timpul liber, fiindcă banii obţinuţi la spital nu-i ajungeau să plătească pentru creşă, pentru bona care stătea peste noapte şi în week-end cu băieţii. Unul de doi, celălalt de 10 ani.

Vrea să-i ajute pe tineri să-i regăsească pe bătrâni

„Am analizat ce ştiu eu şi alţii nu fac. Să pansez. În secţie făceam şi 80 de pansamente pe zi. Aşa am decis să acord îngrijire la domiciliu”, povesteşte asistenta medicală.

Prima pacientă a fost o bătrână din Brăteşti, care avea picioarele amputate. „Familia îmi deconta benzina. Pentru mine însemna ceva. De multe ori, l-am luat pe băiatul cel mare cu mine, să mă ajute, deşi nu avea decât 10 ani”, spune Mihaiela Stanciu. Iniţial, a lucrat pentru doi furnizori de asistenţă medicală la domiciliu din oraş, în paralel cu munca din spital.

Îşi aminteşte că, la sfârşitul lunii decembrie 2005, şi-a primit plata pentru activitatea depusă. „Am fost extrem de emoţionată. Efectiv, mi-a fost frică să mă ating de acei bani. I-am pus în bibliotecă, mă uitam la ei şi mă gândeam ce aş putea să fac cu ei”.

După două luni, cu ajutorul unei foste paciente, a demarat procedura pentru înfiinţarea unei asociaţii. Aşa a luat fiinţă „Suflet pentru oameni”, un ONG care luptă pentru a alina suferinţa bolnavilor netransportabili. Mihaiela Stanciu îşi doreşte acum să pună generaţiile în contact pentru a se putea ajuta reciproc.

Bătrânii să nu se mai simtă singuri, iar tinerii să înveţe din experienţa de viaţă a celor vârstnici. Mihaiela Stanciu vede totul ca într-o poveste frumoasă. Adolescenţii să asculte poveştile celor trecuţi prin viaţă, apoi să le citească ziare, cărţi etc, să-i delecteze cu un ceai, să le achite facturile sau să le facă piaţa.

Întrebări şi răspunsuri:

În cei 20 de ani dăruiţi pentru salvarea vieţilor omeneşti, ce cazuri v-au impresionat cel mai mult?
Au fost perioade când la spital ajungeau foarte mulţi oameni cu diferite arsuri. Îmi amintesc că primeam copii cu hăinuţele lipite pe ei. Fie cădeau pe reşou, fie în apă fiartă... Vindecarea arsurilor durează mult şi nu se limitează doar la piele. Tot organismul suferă. Am avut un tânăr care a stat şase luni în spital. Era străveziu. L-am reîntâlnit mai târziu. Bărbat în toată firea. Acel om a luptat pentru viaţă. În acelaşi timp, primul pacient care a murit pe tura mea a fost o fată de 16 ani, cu multiple arsuri. Eu aveam doar 19 ani... A fost groaznic.

Cum reuşiţi să depăşiţi momentele când vă confruntaţi cu moartea?
Nu poţi să te înveţi cu aşa ceva. Eu totdeauna mă ataşez de pacienţi. De când lucrez şi la domiciliu, am trecut prin şi mai multe situaţii grele. În urmă cu câţiva ani, m-a sunat un domn să mă solicite să o pansez pe fiica sa, în vârstă de 36 de ani. Suferea de scleroză în plăci, cu un neoplasm amar. Am suferit două săptămâni după moartea ei. Am apelat la psiholog ca să pot depăşi acel moment. Mă gândeam tot timpul pentru ce a făcut tânăra respectivă două facultăţi, pentru ce atâta efort, când totul s-a risipit în suferinţă?

Ce îi place:
„Îmi plac oamenii sinceri, fiindcă aşa sunt şi eu. Îmi place ceea ce fac”, spune asistenta medicală.

Ce nu îi place:
„Nu îmi place faptul că oamenii nu dau dovadă de spirit civic. Dacă l-ar descoperi, ar fi mai atenţi cu cei din jur şi i-ar ajuta”, afirmă Mihaiela Stanciu.

Profil:

Născută: 15 februarie 1972, Hăbeni
Studii: Liceul Sanitar Târgovişte, Şcoala Postliceală Sanitară „Carol Davila” şi Facultatea de Psihologie
Familie: Divorţată, doi băieţi: Codruţ şi Octavian