Lucian Grigorescu a inventat CV-ului umoristic

Literatul Lucian Grigorescu, de bună voie şi nesilit de nimeni (poate un pic de viaţă!), s-a retras din activitatea publică. Nu era întâlnire culturală, eveniment artistic la care să nu participe profesorul Grigorescu. S-a izolat acasă. Printre cărţi, manuscrise, toate bine condimentate cu singurătate şi îndulcite din când în când de câţiva prieteni.

Paradoxalul Lucian Grigorescu îşi păstrează încă apetitul pentru cultură. Glumele spontane nu i-au dispărut. Îşi aminteşte cu drag de tinereţe, de serile de poezie la care participa “şi care, din păcate, nu mai sunt plăcute tinerilor decât în mică măsură. Acum au apărut alte modele de petrecere a timpului liber. Baruri, discoteci, cluburi, pub-uri. Aşa evoluează societatea”. Lucian Grigorescu a absolvit Liceul Ienăchiţă Văcărescu. A cochetat cu scrisul încă din clasa a IX-a, când publica în revista “Uzina şi Ogorul” portrete şi reportaje. Facultatea a făcut-o la Iaşi. Ne spune cu mândrie că a fost coleg de grupă cu Cezar Ivănescu şi asta datorită unui concurs de împrejurări. “Cezar Ivănescu a rămas repetent în anul II şi, uite, aşa, ne-am cunoscut. Era un student deştept, sclipitor. Dialoga cu profesorii universitari fără probleme pe teme de literatură universală, de istorie”.

La cămin a locuit în camera lui Marin Sorescu

Cu emoţie, Lucian Grigorescu ne-a mărturisit (şi o face pentru prima dată în faţa unui ziarist) că la Iaşi a locuit în camera pe care a ocupat-o în studenţie marele poet şi dramaturg român Marin Sorescu. “A fost un lucru deosebit pentru mine. Totdeauna l-am apreciat pe Marin Sorescu. Este între poeţii mei preferaţi”. Lucian Grigorescu a scris 15 cărţi. Memorialistică, impresii de călătorie, reportaje, proză scurtă. “Cartea care, zic eu, mă caracterizează şi pe care o iubesc cel mai mult, se numeşte <<Râzând să ne facem CV-ul>>. Un gen aparte. Hai să-l numim autobiografic. Cu umor şi, pe alocuri, înţepător. Şi, ca să rămân în aceeaşi temă, vă dezvălui că sunt pe cale să scriu opusul acestei lucrări, sub titulatura <<Plângând să ne facem CV-ul>>”.

Nea Petrică, paznicul model

Lucian Grigorescu îşi aduce aminte cu nostalgie de anii petrecuţi la Ziarul Dâmboviţa, perioadă în care a cunoscut mulţi oameni şi în care a aprofundat tainele jurnalismului, atât cât se putea face în acele vremuri. Ne-a povestit o întâmplare haioasă. “Aveam un portar. Noi îi ziceam nea Petrică Sârbul. Era portar cu numele, că lăsa pe oricine să intre în sediul ziarului. Numai că într-o zi i s-a pus pata exact pe cine nu trebuia. A venit în vizită la noi Manea Mănescu, al doilea om în stat după Ceauşescu. Nea Petrică nu l-a recunoscut. Nu intri şi basta, striga el la primul ministru al Republicii Socialiste România. Am coborât şi când l-am văzut pe Mănescu am înlemnit. Nea Petrică ne-a întrebat, sec, de ce am rămas aşa…” . Lucian Grigorescu a fost şi professor de Jurnalism la Universitatea Valahia. A scris chiar şi un curs în acest sens, “Tehnici de colectare şi redactare a informaţiei”. O vreme, a condus şi Organizaţia nonguvernamentală Alianţa pentru Pace din România. A militat pentru colaborarea cultural-artistică între popoare. A promovat folclorul românesc până departe, în China. Grigorescu a stat la baza înfrăţirii mai multor localităţi din Europa cu aşezări din judeţul Dâmboviţa. “Am iubit şi iubesc folclorul. M-am chinuit şi eu să ajung un bun dansator, dar nu am reuşit. Probabil am fost prea comod”.


Ce-i place

Să am prieteni sinceri în jurul meu. Să citesc. Îmi plac oamenii care, indiferent de profesiune, de funcţie, de condiţie socială, cred în Dumnezeu. Îmi plac oamenii deschişi. Iubesc gazetăria şi îi iubesc pe ziariştii adevăraţi. Consider că genul care reprezintă cel mai bine acest domeniu se cheamă reportaj.

Ce nu-i place

Nu îmi plac persoanele false. Nu îmi plac cei care se consideră creatori unici ai unor evenimente realizate conjunctural. Îi detest pe oamenii care nu pun preţ pe lucrul în echipă. Consider că, de fapt, nimic nu se realizează individual, ci urmare unei colaborări.

Intrebări şi răspunsuri

Cum vedeţi cultura dâmboviţeană?
Sunt mulţi oameni talentaţi, oameni de bine, care se luptă pentru supravieţuirea artei, a scrisului. Avem edituri de renume. Este foarte important că la Târgovişte se publică multă poezie. Mă bucur că talentele nu se irosesc în zadar.

Despre presă, ce părere aveţi?
Un domeniu plăcut mie. Din păcate, condiţia ziaristului, mai ales în vremurile astea de criză, este ingrată. Observ că se pierd genurile de bază ale jurnalismului, care dau savoare unei publicaţii: reportajul, ancheta. Ba, chiar, lipseşte şi fotografia sugestivă. Cea care să nu mai aibe nevoie de comentarii, dar poate că, până la urmă, lucrurile vor intra în normal.

Profil

Născut: 24 noiembrie 1942, la Hărman, judeţul Braşov
Studii: Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Facultatea de Filologie
Familie: Căsătorit, un băiat, Eugen, şi o nepoată, Maria.