Târgovişte: Stelian Ioniţă, ultimul olar din Gheboaia
0
Este ultimul meşter din satul Gheboaia, sat care în urmă cu 30 de ani avea peste 150 de olari, mai mult de jumătate din sat fiind meşteri olari. Anul acesta, nea Stelică a’lu’ Niculin s-a hotărât să renunţe la străchini.
A dobândit meşteşugul stând prin preajma tatălui său. De la 15 ani a început să meargă cu căruţa, prin oraşe să vândă oalele produse acasă. “Tata le lucra şi eu mergeam cu ele la vânzare, se pleca cu câte 20 – 30 de căruţe din sat, mergeam la Piteşti, la Giurgiu, eu eram singur cu căruţa, dădeam străchini pe porumb, aduceam porumbul la Târgovişte, aici îl schimbam pe mere, pe urmă vindeam la Bucureşti şi aşa veneam cu bani acasă”, îşi aminteşte olarul.
Nea Stelică povesteşte că pe vremuri se practica schimbul de mărfuri.“În regiunea asta, la Băleni se face zarzavat, la Mărceşti sunt dogarii care fac butoaie şi putini, la Dobra se face var. Noi, aici, făceam oale şi mai schimbam cu ei pe diferite produse. Mai mergeam şi la Buzău, luam vin pe străchini, cam aşa se proceda pe atunci, nu vindeam pe bani, făceam schimburi”, completează nea Stelică.
Argilă specială pentru vase
În apropierea satului este un tip de argilă care permite vase mici, de aici şi-a luat materia primă pentru oalele sale. “Iau argila direct din albia râului Ialomiţa, îl iau în special toamna, îl pun într-un ţarc pentru că pământul trebuie să se usuce până vine gerul iar iarna trebuie să îngheţe. Astfel, când îl pregătesc de lucru, dacă trece prin etapele astea, devine mai uşor de prelucrat”, explică nea Stelică.
“Înainte întindeam pământul şi îl călcam cu picioarele în “călcătoare” – era un spaţiu de un metru şi jumătate pătrat – argila devenea astfel ca un fel de plastilină. Acum se foloseşte malaxorul, eu am lucrat toata viaţa mea la picioare, nu am avut motor”, spune nea Stelică care adaugă că seara îşi pregătea argila în bulgări de diferite mărimi în funcţie de vasul pe care îl avea de făcut. “Era important ca bulgării să fie de aceeaşi mărime şi greutate pentru că altfel ieşeau străchinile diferite”, ne explică olarul.
Explicaţiile meşterului au vizat şi celelalte ingrediente, ţăndările, cu care se întreţine focul din cuptor, fiind unele speciale de un metru lungime, asta pentru a arde repede şi pentru a face flacăra. Astfel aflăm ca bradul este ideal dar merge şi plopul.
Lucra străchinile după serviciu
A muncit ca strungar, de străchini s-a ocupat numai în timpul lui liber, seara după ce ajungea acasă de la serviciu. “Nu aveam când să muncesc, după ce ajungeam acasă mă apucam de străchini, pe vremea aceea o strachină se dădea cu trei lei şi o pâine costa patru lei, acum dau o strachină cu 60 de bani”, spune meşterul.
În 1989 a suferit o operaţie grea, în urma căruia i-au fost afectate corzile vocale. Are totul scris într-un caiet, simptome, zile de spitalizare, absolut tot ce a pătimit în acea perioadă. “Am făcut doi ani pauză, am stat numai prin spitale, pe urmă încet încet m-am apucat de olărit, am lăsat serviciul. Pe lângă asta mai aveam grijă de gospodărie, făceam şi agricultură dar strict pentru casă”, povesteşte olarul.
A muncit zece ore pe zi, a muncit mult, cu dragoste şi se necăjeşte foarte tare când nu îi ies unele lucruri. Este fericit că în iunie a plouat, “mulţumesc lui Dumnezeu, s-a făcut porumbul cum nu a mai fost demult pe la noi”, încheie nea Stelică.
În ultimii 10 ani, a participat în ţară la târguri de meşteşuguri tradiţionale
Ce-i place:
“În fiecare dimineaţă la şase plec la pescuit, este frumos pentru că e linişte. Îmi place foarte mult ordinea, lucrurile să fie la locul lor, am caiete în care ţin socoteala vaselor făcute, cu câte “ţăndări” de lemn am pus la fiecare cuptor, am caiet şi cu zilele în care am fost bolnav.”
Ce nu-i place:
“Mă deranjează foarte tare gălăgia asta, dezordinea asta nouă. De dimineaţa până seara cântă muzica indiferent dacă e sărbătoare sau zi de muncă. Este foarte important în ziua de azi cuvîntul “capie”.”
Întrebări şi răspunsuri:
Vine cineva din urmă să preia meseria de olar?
S.I.: “Nu mai este niciun interes în zilele noastre, nu mai vine nimeni din urmă, este o meserie care moare încet încet. Am organizat împreună cu Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Dâmboviţa, cu doamna Gabriela Ţopa, un atelier de lucru cu cinci copii de aici din sat, au venit la început dar acum nu mai vine niciunul. Au în cap numai gălăgie, muzică şi televizor. Iar nepoţii mei, nici nu au vrut să audă, au alte treburi mai importante şi îi înţeleg.”
Cine cumpără străchini?
S.I.: “Merg cu străchinile pe la târgurile tradiţionale, încerc să le vând aici. Printre cei care cumpără oale sunt tot ţăranii, ei cumpără pentru a împărţi, le iau pentru a da la pomană, oamenii îşi iau în casă să aibă 10-15 astfel de oale, dar numai ţăranii, foarte rar cînd mai vin şi de la oraş. Am mai avut comenzi de ghivece, de la magazine mari, dar de ceva vreme nu se mai cumpără decât cele din plastic aşa că a picat şi asta, nu mai au căutare la oameni, nu se mai vând.”
PROFIL:
Născut: 10 septembrie 1937, Gheboaia, Dâmboviţa
Familie: soţie, trei fete
Profesie: strungar
Se încarcă comentariile...
