Suceava: Portret/ Mihai Ţânţar: „Am început a scrie înainte să ştiu să citesc“

A scris numeroase volume de proză şi poezie, dar a înfiinţat şi primul ziar particular sucevean, „Glasul Bucovinei“.

Scriitorul Mihai Ţânţar sau Mihai Tandru, după cum obişnuieşte să-şi semneze unele lucrări, se trage dintr-o familie modestă din satul Ratoş, acum dispărut de pe hartă.

Din copilărie, urmărea cu fascinaţie cărţile poştale primite de la tatăl său, angajat la Căile Ferate Române, chiar dacă nu înţelegea ce scrie.  De aceea, spune despre sine că: „am început a scrie înainte să ştiu să citesc“. În perioada adolescenţei îşi vărsa propriile trăiri în albume secrete, fiind o fire introvertită. Fiindu-i frică să nu fie descoperit şi-a creat un alfabet propriu, pe cifre.

A muncit pentru câţiva bănuţi

Mihai Ţânţar a fost nevoit să muncească de mic, după ce tatăl său a murit când el avea doar 12 ani. „Până la armată am fost miner, sudor, am lucrat pe şantier, dar am scris şi la o publicaţie din Hunedoara pentru că aveam nevoie de bani“, povesteşte scriitorul. După armată, a lucrat până în 1964 la cotidianul „Zori noi“ din Suceava. Apoi a devenit corespondent pe Suceava la ziarul „Munca“, unde a lucrat 10 ani.

A făcut Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, unde a urmat şi doctoratul. A studiat ani la rând pictura exterioară a bisericilor şi mănăstirilor din nordul Moldovei şi a făcut o lucrare din perspectiva istoriei filosofiei româneşti.

„În 1973 urma să-mi susţin lucrarea «Pictura murală exterioară din Nordul Moldovei - un posibil început pentru istoria filosofiei româneşti», sub coordonarea profesorului Ernest Stere, decanul Facultăţii de Filosofie. Pentru că nu aveam bibliografia pe care o vroiau, cei de la Biroul de Partid nu m-au lăsat să o susţin, iar după câţiva ani profesorul meu îndrumător a murit“, explică Mihai Ţânţar.

Întrebări şi răspunsuri
Aţi fost primul sucevean care a înfiinţat un ziar particular. De ce nu a mers?
Pe 10 ianuarie 1990 am lansat „Glasul Bucovinei“, primul ziar particular, dar şi primul ziar interzis. A fost greu pentru că nu puteam să lupt cu toată lumea, iar prietenii mă părăsiseră.
În urmă cu patru ani v-aţi pierdut soţia după o boală cumplită. Cum este viaţa dumneavoastră acum?
A fost foarte greu şi îmi este în continuare. De atunci mi-am scris durerea în trei volume de poezie: „Şi iubirile dor“, „Înnoptarea în pustiu“ şi „Dialoguri în neant“. Băiatul meu, stabilit la Bordeaux, îmi spune să mă duc la el, însă nu pot să plec.