Sudiți, comuna cu cele mai multe văduve din Bărăgan

Undeva, la aproximativ 20 de kilometri de Slobozia, ascunsă în colbul Bărăganului, există o localitate în care conviețuiesc aproximativ 500 de vădane, reprezentând un sfert din populația comunei. Majoritatea femeilor au vârste ce depășesc 80 de ani, iar viața lor se derulează, în cele mai multe cazuri, sub directa oblăduire a copiilor, și ei ajunși la vârsta senectuții.

Comuna Sudiți este compusă din satele Gura Văii şi Sudiţi și are o populație de aproximativ 2.000 de suflete. Întinsă pe o suprafață locuibilă de aproximativ 140 de hectare, localitatea adăpostește și un număr impresionant de văduve, multe dintre ele fiind singure de mai bine de două decenii.

„Bărbații se uzează mai repede decât femeile“

În comuna Sudiți, conviețuiesc aproximativ 500 de vădane, reprezentând aproape un sfert din populația localității. În opinia edililor locali, o cauză a acestei situații o reprezintă faptul că bărbatul este predispus mai repede la îmbolnăviri, decât femeia, din cauză muncii fizice grele pe care o practică.
„Responsabilitățile bărbatului în comunitate sunt mult mai mari decât ale femii. Ei trudesc toată ziua, pe câmp, fie ploaie, fie vânt, ger sau caniculă. E normal ca ei să fie predispuși mai repede la boli, ca femeile. Din această cauză, am ajuns să avem în evidențe un număr atât de mare de femei singure. Majoritatea sunt foarte în vârstă, pentru că în ziua de astăzi nimeni nu mai muncește pământul ca pe vremea bunicului, iar în plus de asta, mulți au ales să plece la oraș“, declară Emil Vlante, primarul comunei Sudiți.

„Ies la poartă și nu văd lumea“

Pe Elena Găiduleanu, o găsim în casa ei, ascunsă într-un pâlc de salcâmi, alături de fata ei, Elena, care vine să aibă grijă de ea, cât de des poate. Bătrâna are 90 de ani și este văduvă de mai bine de 35 de ani.„Am avut noroc că am copii buni, iubitori, care au grijă de mine. Nu au nici ei timp să vină foarte des, că au și ei viața lor, serviciu, dar vin pe rând. Am doi copii, pâinea lui Dumnezeu. Cum a fost viața mea? Ca o sclipire, a avut și bune, dar și rele. Îmi pare rău că nu mai văd. Ies la poartă și mai mă salută lumea și eu nu știu cine e. Îl rog să se apropie, ca să-i văd și eu chipul. Unii se mai opresc, alții se grăbesc la muncă“, spune, îngândurată,  Elena Găiduleanu.

Citiţi mai multe în ediţia de astăzi a cotidianului „Adevărul de Seară“ Slobozia!