INTERVIU Tulburările de statică vertebrală, neîntâlnite cu 30 de ani în urmă la copii. „Părintele greşeşte că vrea să-l dea doar la pian, la vioară...“

Dr. Daniela Conea, medic primar recuperare, medicină fizică şi balneologie, atrage atenţia că sedentarismul şi dispozitivele inteligente afectează grav sănătatea copiilor şi a adolescenţilor, ducând la înmulţirea afecţiunilor neuromotorii şi chiar la apariţia unora noi.

De 26 ani, dr. Daniela Conea tratează copiii şi adolescenţii cu probleme neuromotorii la Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina, în cadrul Compartimentului Recuperare Neuromotorie Copii, la înfiinţarea căruia a contribuit şi pe care îl conduce. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, medicul a explicat cum au evoluat afecţiunile în rândul celor mici, la ce trebuie să fie atenţi părinţii în primele luni de viaţă ale bebeluşului pentru a depista eventualele probleme, dar şi cum ne putem feri copiii de o viaţă cu dizabilităţi. De asemenea, Dr. Conea trage un semnal de alarmă privind sfaturile oferite de „doctorul Google“, care, pe termen lung, pot face mult rău.

„Weekend Adevărul“: Doamnă doctor, cum au evoluat problemele neuromotorii la copii în ultimii 30 de ani?

Dr. Daniela Conea: La început erau foarte multe cazuri de paralizii cerebrale, care apar, în general, în timpul sarcinii, dar sunt subdiagnosticate. Pe măsură ce s-a dezvoltat Neonatologia şi Terapia Intensivă Neonatală au fost salvaţi mulţi copii cu probleme. Între timp au mai apărut şi alte probleme, cum ar fi cele de statică vertebrală, care s-au înmulţit.

Din ce cauză?

În primul rând, pentru că s-a modificat profilul copilului şi adolescentului. La început, copiii erau foarte activi – se mişcau foarte mult, se jucau foarte mult, făceau ore de educaţie fizică, părinţii nu le luau scutiri pentru sport. Pe măsură ce au apărut mijloacele de socializare în masă, copiii au devenit tot mai sedentari şi au început să apară tulburările de statică vertebrală.

La ce vârstă sunt diagnosticate aceste tulburări?

La început se depistau la 16-17 ani, acum le depistăm de la 3-4 ani. Pe vremuri, copiii nu erau obezi, astăzi avem foarte mulţi copii cu obezitate din cauza sedentarismului. A mai apărut şi o tulburare de statică vertebrală care în anii ’90 nu exista, şi anume hiperlordoza cervicală.

Cum se poate recunoaşte această afecţiune?

Copilul are gâtul şi capul băgate înainte din cauza statului prelungit pe telefon. Este o afecţiune gravă, în primul rând, prin estetică, dar şi prin postura vicioasă a coloanei vertebrale. Ţinând gâtul într-o postură inadecvată sunt afectaţi muşchii coloanei cervicale, care, la rândul lor, fac compresie pe vasele de sânge care merg spre creier, fiind uneori insuficient oxigenat.

Cum urmăreşti corect evoluţia copilului

Când vorbim de tipul de afecţiuni, în ordinea numărului de cazuri, cam care ar fi ierarhia?

La acest moment, tulburările de statică vertebrală sunt pe primul loc, urmate de paraliziile cerebrale şi problemele din naştere. În ultimii ani, s-au înmulţit şi accidentele de maşină. Mai sunt şi tulburările de statică plantară, cazuri de obezitate.

Care este media de vârstă a pacienţilor?

Avem şi pacienţi nou-născuţi, pot avea şi două sau trei săptămâni, pentru că sunt copii care se nasc cu paralizie de plex brahial sau cu torticolis, fie că este torticolis congenital sau, pur şi simplu, din cauza poziţiei în burta mămicii. Acesta se rezolvă însă prin masaj şi gimnastică.

Pentru a ajunge cu un copil la performanţa să stea în şezut, în cazul afecţiunilor grave, se poate munci ani întregi FOTO: arhiva personală medic Daniela Conea

Dacă problema nu apare imediat după naştere, la ce ar trebui să fie atenţi părinţii pentru a o depista?

În primul rând, trebuie să priveşti copilul dezbrăcat şi să vezi dacă există o simetrie între jumătatea lui dreaptă şi jumătatea lui stângă, dacă mişcă mâinile şi picioarele în mod egal, dacă stă cu gâtul şi cu capul simetric – să nu stea înclinat într-o parte sau în alta. De asemenea, trebuie să observăm dacă atunci când zâmbeşte există simetrie la nivelul obrajilor, dacă atunci când clipeşte, închide şi deschide ochii în acelaşi timp. Apoi, trebuie să urmărim ca la 2 luni să-şi ţină capul, la 7 luni să stea în fund, la 9 luni să stea în patru labe, la 10-11 luni să meargă în patru labe, la 11-12 luni să se ridice în picioare şi după vârsta de 1 an, uneori mai devreme cu o lună-două, să meargă în picioare. Din păcate, părinţii nu ştiu aceste lucruri şi vin cu bebeluşi de 6 luni şi spun speriaţi: „Copilul meu nu stă în picioare!“. Dar de ce trebuie să stea la 6 luni în picioare?

Pericolul din spatele „Doctorului Google“

Părinţii sunt astăzi mai bine informaţi sau doar au mai multe surse de informare şi, drept urmare, sunt mai debusolaţi?

Sursele de informare sunt total inadecvate. Părinţii se informează de pe Internet, iar aceşti părinţi pot lua decizii periculoase. Eu nu înţeleg de ce părinţii nu-şi culeg informaţiile dintr-o carte scrisă de un doctor, de ce trebuie să le ia de pe Google sau de la vecina. Este foarte periculoasă atitudinea aceasta.

Medicul Daniela Conea a schimbat viaţa a sute de copii în cei aproximativ de 30 de ani de carieră FOTO: ariha personală

Care sunt pericolele atunci când părinţii se informează de pe Internet?

Pot face greşeli, îl pot pune pe copil să stea în picioare mai devreme decât este pregătit fizic, iar atunci pot apărea probleme la nivelul articulaţiilor, la nivelul oaselor lungi. Poţi să-l pui, de exemplu, într-un premergător înainte de vreme, iar în momentul în care va merge în picioare va păşi numai pe vârfuri, pentru că el consideră că acesta este mersul normal, din cauza premergătorului.

Deci nu este periculos că îl punem în premergător, ci că nu-l punem la vârsta adecvată.

Exact, că nu-l pui să stea pe toată laba piciorului. Copilul nu trebuie să stea pe vârfuri, nu trebuie să încerce să ajungă la podea. Copilul este pregătit să stea pe tot membrul inferior după 8-9 luni, nu mai devreme. La 7 luni el stă în fund, ce să caute în picioare?

Şi cum ne putem da seama că micuţul este pregătit?

Când se va ridica singur pe marginea pătuţului înseamnă că e pregătit să-l pui în premergător. Nu întotdeauna
aceste dispozitive la care avem astăzi acces sunt cele mai bune. Pentru un copil e mai importantă prezenţa
părintelui, să-i simtă mirosul, să-i vadă chipul, să-i vorbească, nu să-i pui în mână un telefon care cântă şi tu să stai lângă el şi să butonezi un alt telefon.

„O cifoză sau o scolioză o lucrezi zece ani“

Ce rol joacă părinţii în recuperarea unui copil cu probleme neuromotorii?

Părintele este ajutorul nostru de acasă. De multe ori, el trebuie să continue ceea ce începem noi, medicii, în spital. Copilul este internat o zi sau câteva zile. Bine, nu vorbim despre perioada aceasta excepţională, în care nu prea mai facem mare lucru. Dar, în mod normal, părintele trebuie să vadă ce face medicul şi trebuie să continue acasă. După o perioadă, trebuie să facem modificări. Copilul creşte, se modifică fizic, oasele se lungesc, musculatura se schimbă, iar dacă nu lucrezi tot timpul cu el, nu obţii rezultate. Recuperarea unui copil se termină, în general, când a ajuns la finalul procesului de creştere.

Adică procesul poate să meargă şi dincolo de vârsta majoratului.

Sigur că da. O cifoză sau o scolioză o lucrezi zece ani. De multe ori, o lucrezi cu folos, dar se poate întâmpla să o lucrezi fără folos, să pară că e bine un an-doi, apoi mai creşte cinci centimetri şi trebuie s-o iei de la capăt. Şi e posibil ca a doua oară să nu mai ai acelaşi succes.

Scolioza ce factori determinanţi are?

Pot fi şi genetici. Dacă vorbim despre scoliozele obişnuite, de cele mai multe ori se consideră că este o deficienţă a copilului în a-şi controla postura.

Un ghiozdan prea încărcat îi afectează pe copii?

Sigur că da, dar şi faptul că nu fac mişcare, că nu au suficientă musculatură să susţină coloana. Faptul că au ghiozdanele grele nu cred că mai e o problemă, pentru că am observat că, în ziua de azi, părintele cară ghiozdanul, ceea ce nu este neapărat un lucru bun. Dacă ar face mai multă mişcare, copilul şi-ar putea căra singur ghiozdanul. Copiii trebuie să facă mişcare de când sunt mici. Degeaba îl pui tu să alerge două ture de teren când are 14 ani, dacă el n-a făcut sport niciodată. Părintele greşeşte că vrea să-l dea doar la pian, la vioară şi uită că dacă l-ar da la un sport, l-ar şi organiza foarte bine, l-ar şi relaxa foarte bine şi ar investi în sănătatea lui. Copiilor le place mişcarea, dar trebuie să o facă de mici, de pe la 5 ani. Sportul îţi descarcă endorfine şi te face să te simţi fericit.

„Efectele recuperării se văd când n-o faci“

În perioada aceasta, în plină pandemie de COVID-19, sportul este însă descurajat, cel puţin în colectiv.
Noi suntem foarte frustraţi. În primul rând, pentru că avem o presiune foarte mare din partea pacienţilor. Pentru pacienţii noştri, fiecare săptămână în care nu-şi fac recuperarea este o săptămână pierdută. Dar ce am constatat noi, de-a lungul timpului, este că efectele recuperării nu se văd când o faci, ci când nu o faci.

Cum v-aţi putut vedea pacienţii în această perioadă de pandemie?

Funcţionăm pe avarie, cu câte şapte pacienţi pe tură. Am avut şi ghinionul că secţia a intrat în renovare, în ianuarie 2020. Din martie, de când a venit pandemia, s-a suspendat activitatea pentru pacienţii cronici, adulţi şi copii, şi ne-am reluat activitatea privind internările de zi abia când secţia a fost complet renovată, în septembrie.

Pacienţii ce au făcut în tot acest timp, au putut continua terapia?

Nu ştiu, nu ştiu cum şi dacă au putut să facă asta. Mi-e frică să mă gândesc, pentru că, vă daţi seama, copiii au continuat să crească.

Cum se face astăzi recuperarea în astfel de cazuri?

Metodele de bază din recuperare nu au evoluat foarte mult, a evoluat, în schimb, patologia, s-a accentuat şi s-a înmulţit. Metodele de bază ale kinetoterapiei sunt aceleaşi. Ce a evoluat extraordinar de mult este robotica, numai că robotica în recuperarea copilului este extraordinar de scumpă, este inaccesibilă. Un robot costă peste 100.000 de euro, or, cineva normal, într-o lume cum este a noastră, nu-şi poate permite. Nici nu îndrăznesc să-i spun eu managerului să-mi ia un robot de recuperare, când el poate vrea un robot de operat laparoscopic, ceea ce este mult mai urgent. Pe de altă parte, roboţii nu pot înlocui mâna kinetoterapeutului. Roboţii s-au făcut tocmai pentru a-i înlocui pe kinetoterapeuţi, pentru că sunt foarte puţini oameni cărora le place sau care vor să lucreze cu copiii, e foarte greu. În plus, robotul este o chestie mecanică, el face mişcări repetitive. La copil e cam greu să faci de fiecare dată acelaşi lucru, copilul se plictiseşte, trebuie să comunici cu el, să-i spui poveşti. Noi nu ne plângem foarte tare că nu avem dotări cum are, de exemplu, secţia de recuperare neuromotorie de la Spitalul Budimex. Sigur că ne-am dori şi noi, dar una este ceea ce vrei şi alta este ceea ce ţi se oferă.

„Adolescentul nu trebuie să aibă pachete de muşchi“

Spuneaţi că s-au înmulţit şi cazurile de obezitate în rândul copiilor şi adolescenţilor. Ce presupune procesul de recuperare al acestor pacienţi?

În primul rând, medicul specializat trebuie să facă echipă cu medicul endocrinolog, cu medicul pediatru, cu medicul nutriţionist şi chiar cu un psiholog. Asta ar fi echipa care ar avea cele mai bune rezultate. Dacă n-ai o asemenea echipă, încerci să suplineşti o parte din ea şi să le explici părinţilor că nu poţi să slăbeşti numai cu dietă sau numai cu sport, ci trebuie să adopţi un nou stil de viaţă, care nu ţine o lună sau două, ci, dacă e necesar, toată viaţa. Trebuie să fie un stil de viaţă sănătos. Obezitatea nu este definitivă la copii, pentru că ei sunt în evoluţie. Dacă acum are 1,50 de metri şi 45 de kilograme nu e bine, dar peste doi ani va avea 1,70 de metri şi dacă va avea 50 de kilograme va fi perfect. Spre deosebire de adult, copilul are marele avantaj de a creşte. Când eşti copil, tentaţiile sunt foarte multe, foarte multe mame nu mai gătesc sau gătesc mâncăruri nesănătoase. Copilul nu este vinovat, spre deosebire de adult, că este obez. Părintele este vinovat, bunicii sunt vinovaţi. Toată lumea din jurul copilului trebuie să facă parte din echipa de recuperare.

Ce probleme de sănătate poate provoca obezitatea la copii?

O presiune mare asupra articulaţiilor, asupra oaselor, care sunt în creştere, asupra staticii plantare. Corpul unui copil nu este pregătit să ducă kilograme în plus. Mai târziu, poate să declanşeze diabet, să ducă la boli cardiovasculare. Copilul obez se va transforma într-un tânăr bolnav. În alte state, obezitatea se încadrează în categoria dizabilităţilor.

Sportul, cel mai bun prieten al copilului

Ce sporturi sunt recomandate copiilor care au kilograme în plus?

Orice fel de sport, orice fel de mişcare este importantă. În această perioadă, copilul ar putea să facă mişcare împreună cu părinţii. Alergatul uşor, ciclismul, orice, important e să se mişte. Lăsând la o parte pandemia, într-adevăr, sportul organizat ar fi cel mai potrivit, iar pentru copil, înotul este cel mai bun sport, după care urmează voleiul, baschetul, handbalul, fotbalul, toate artele marţiale. Tenisul este bun, cu condiţia să nu ai o scolioză pe partea dreaptă, că atunci o accentuezi. Este foarte bun sportul care presupune alergare şi care foloseşte în mod egal jumătatea dreaptă şi jumătatea stângă a corpului. Nu e indicat ridicatul greutăţilor, pentru că greutăţile distrug cartilagiile de creştere şi copiii rămân scunzi, plus că musculatura şi oasele nu sunt pregătite să ducă greutăţi. Sigur, nu este cazul când ai un antrenor alături.

Astăzi „se poartă“ pachetele de muşchi în rândul adolescenţilor.

Adolescentul nu trebuie să aibă pachete de muşchi, adolescentul trebuie să crească armonios. În primul rând, adolescentul trebuie să aibă dezvoltaţi muşchii care să-i susţină coloana, trebuie să aibă muşchii pregătiţi să ţină pasul cu oasele care cresc. Nu e normal ca adolescentul să aibă pachete de muşchi, pentru că în momentul în care a făcut pachete de muşchi este clar că a depăşit o limită urâtă. Muşchii adolescentului cresc după oase, oasele cresc repede, muşchii cresc greu. Din acest motiv sunt strâmbi, crescând repede, muşchii nu pot susţine oasele în condiţiile în care stau în nişte posturi proaste pentru o perioadă lungă de timp. Şi atunci, sportul ne ajută să ne tonifiem muşchii. Dar trebuie să-i tonifici, nu să-i hipertrofiezi. După ce se termină creşterea, poţi să faci hipertrofie cât vrei, să faci pachete pe unde vrei.

A înfiinţat o secţie de recuperare neuromotorie

Elena Daniela Conea a absolvit, în 1987, Universitatea de Medicină şi Farmacie din Craiova. S-a specializat în Recuperare, medicină fizică şi balneologie.
În 1994, a înfiinţat Compartimentul de Recuperare Neuromotorie Copii, pe care îl conduce şi azi, în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Slatina.

Vă recomandăm şi: 

Medicul care îi tratează pe romi de peste 30 de ani: „Nu mă interesează culoarea pielii“

BPOC, boala perfidă care a ajuns să afecteze peste 4% dintre români. O analiză simplă ne ajută să depistăm afecţiunea în primele stadii