Cea mai frumoasă biserică de lemn din Oltenia. Brătienii şi sora dictatorului Nicolae Ceauşescu i-au dorit strămutarea
0Se află pe meleaguri de o frumuseţe deosebită, neinclusă, însă, în vreun circuit turistic. După unii istorici are aproape o jumătate de veac, după alţii, doar un sfert, cert fiind faptul că românii încep, încet-încet, să o descopere.
„Este cea mai frumoasă biserică de lemn din Oltenia, şi n-o spun eu, care pot fi bănuit că sunt subiectiv, au spus-o specialiştii care au evaluat-o“, spune preotul parohiei Păroşi - Vasile Ciucan. Este vorba de biserica de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, o minune aproape scunsă într-un pâlc de brazi, la care astăzi ajungi lesne - nu ca în urmă cu douăzeci de ani, pe drum de humă - dacă te abaţi de la drumul Piteşti – Drăgăşani, prin nordul judeţului Olt.
Drumul nou, şerpuit, te aduce de la Leleasca, judeţul Olt, în cătunul Ştefăneşti fără ca ceva să-ţi dea de veste că te vei transpune într-o altă lume. Panoul plasat lângă gardul împrejmuitor de uluci este singurul element din veacul nostru. Şi lacătul de la intrare, observi un pic mai târziu, după ce cu emoţie dibuieşti să deschizi porţile zdravene de lemn.
În curtea bisericii păşeşti, ca-ntr-o cetate, într-o lume veche. Praznicele care se întind pe două dintre laturile curţii, altădată pline, de Paşti şi de hramul bisericii, sunt parcă, într-o zi obişnuită, martorele unei lumi încremenite. Cu toate acestea, biserica îşi primeşte şi astăzi enoriaşii, însă nu pe timp de iarnă, pentru că nu are sistem de încălzire.
O istorie veche
Biserica de mari dimensiuni, comparativ cu alte biserici vechi din lemn, a fost ridicată în cătunul Ştefăneşti de moşnenii satului. Inscripţiile cu caractere slave care pot fi şi astăzi observate pe pereţii exteriori plasează construcţia lăcaşului între 1765-1771, în timp ce de-a doua inscripţie, care vorbeşte de intervalul 1548-1549, s-ar referi, spun istoricii, la prima biserică, pe amplasamentul aceleia fiind ridicată cea de astăzi.
Ctitorii bijuteriei oltene sunt Niţu Ene şi Stan meşteru, nume care stau şi astăzi inscripţionate pe peretele de la intrare, în stânga uşii. În timp ce pentru identificarea meşterului s-au folosit două semne pline de semnificaţii: troiţa, care, spune istoricul Aurelia Grosu într-un film despre frumoasă biserică, ne spune că Stan realiza troiţe şi cercul – care indică faptul că acelaşi meşter construia biserici, ctitorul Ene este înfăţişat prin bustul cu braţele întinse.
Ornamentele folosite fac din monumentul restaurat, ultima dată, în 2010, unul cu totul şi cu totul special.
Laitmotivul îl constituie sfoara răsucită, încadrată de două rânduri de zimţi. Pridvorul bisericii, mult mai mare comparativ cu al altor construcţii similare, se aseamănă în mod deosebit cu cel al unei case. Biserica este construită dintr-un singur tip de lemn, stejarul, spune preotul paroh, de-a lungul anilor, la restaurări, doar acoperişul praznicelor fiind înlocuit cu şiţă din alt tip de lemn. Bârnele de stejar sunt îmbinate în sistem coadă de rândunică, cea mai uzitată metodă în acele timpuri. Acoperişul este din şindrilă, prinsă iniţial în cuie de lemn, care se mai păstrează sub lanteţi. Stâlpii care susţin arcadele sunt de asemenea bogat ornamentaţi, grinzile se termină cu console sculptate artistic în formă de cap de cal (un element cu profunde semnificaţii la români), decoraţiile dovedind, mai spune preotul, că meşterii erau şcoliţi.
Interiorul, în care poţi pătrunde în zilele mari de sărbătoare, când şi astăzi se oficiază slujbe, slujba Învierii fiind un moment deosebit, rezervă alte momente speciale. Deşi biserica nu este pictată în întregime, regăsim pe panourile suport pentru icoane motive florale. Icoanele împărăteşti datează de la 1851.
„Remarcabile sunt dimensiunile mari ale lăcaşului, decoraţia sculptată bogată, atât exterioară cât şi interioară, precum şi semnăturile meşterului şi ctitorilor împreună cu datările de pe peretele de la intrare. Cel mai semnificativ este pridvorul, care excelează atât prin amploare cât şi prin diversitatea şi bogăţia motivelor sculptate, un adevărat punct culminant în arta pridvoarelor de biserici de lemn de la sud de Carpaţi. În interior ies în evidenţă câteva sculpturi puternic reliefate, îndeosebi funia de pe portalul naosului şi cei doi cai-consolă ce sprijină grinda de sub cerul bolţii. Piciorul mesei de altar este scobit din trunchiul unui copac în relief puternic, caracterictic acestui lăcaş. Iconostasul şi peretele dintre tindă şi naos păstrează frumoasele icoane şi frize pictate, împreună cu poalele de icoane şi ramele decorative“, se regăseşte descrierea în fişa de monument istoric.
Brătienii au vrut-o lângă Vila Florica
Faptul că astăzi biserica de lemn de la Leleasca este întreagă, mărturie a vremurilor, este o minune în sine, spune preotul paroh, care şi-ar dori, în schimb, ca lumea să-i cunoască adevărata valoare. Demersurile de a fi inclusă în circuitul UNESCO au fost începute încă din 2010 şi pe viitor reuşita acestora ar putea aduce la Leleleasca mai mulţi vizitatori. Ferită, însă, de ochii lumii, pe meleaguri de basm, a însemnat şi să fie salvată de la pieire.
„Dintre legende, deşi nu sunt chiar legende, aşa pare că s-a întâmplat, aş putea menţiona faptul că izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a făcut ca biserica să nu fie strămutată lângă Vila Florica, aşa cum şi-au dorit Brătienii, influenta familie. Aproape 50 de ani mai târziu istoria s-a repetat, Elena Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceauşescu, încercând, în 1989, să mute biserica noastră la Clocociov, lângă mânăstire. Din nou, a venit Revoluţia şi planurile s-au dat peste cap.“, mai spune preotul care astăzi păstoreşte o comunitate de enoriaşi îmbătrânită, satul Păroşi (numele vine de la pomii renumiţi cândva) aşteptând, ca toată zona, o minune spre a renaşte şi a depăşi statistica tristă de 15 înmormântări la un botez.
Se încarcă comentariile...
