Povestea oamenilor simpli care au înfiat doi fraţi scăpaţi dintr-un incendiu, deşi mai au trei copii: „Nu sunt adoptaţi, sunt copiii noştri“
0Soţii Simona şi Nicolae Bocicor din Copşa Mică, judeţul Sibiu, au luat în urmă cu 10 ani în plasament familial doi copii scoşi din familia naturală după ce au fost la un pas să-şi piardă viaţa într-un incendiu. În 2014, i-au adoptat pe Alexandru şi Alexandra pe care i-au privit, încă de la început, ca pe copiii lor.
Un soare de aprilie cald învăluie curtea casei mici, de dincolo de liniile de cale ferată din Copşa Mică. În pragul ei, doi părinţi fericiţi îmbrăţişează doi copii frumoşi, numai zâmbet. ”Mami şi tati sunt incredibili şi îi iubesc foarte mult”, punctează hotărât Alexandru, după care privirea se opreşte în ochii tatălui în colţul cărora s-a strecurat, timidă, o lacrimă.
Alexandru şi Alexandra împlinesc anul acesta, în august, 11 ani. Cu 10 ani în urmă, când aveau doar cinci luni, casa în care locuiau a fost mistuită de flăcări. Părinţii lor naturali i-au lăsat singuri, nesupravegheaţi, iar focul s-a extins cu repeziciune. Un frate de-al lor, de doar doi ani şi jumătate, a murit, iar ei au scăpat printr-o minune, fata însă cu arsuri grave pe aproape 90 la sută din corp.
Părinţi de suflet pentru copii de doar câteva luni
Simona şi Nicolae Bocicor sunt oameni simpli, ea are 47 de ani, el 52, au 3 copii mari, la casele lor, şi 6 nepoţi. Ea lucrează la o asociaţie creştină, însă spune zâmbind, cu tot sufletul oglindit în ochi, că e ”de profesie mămică”. El a fost emailator la o fabrică din Mediaş, până în urmă cu câţiva ani. A avut apoi un accident urât de maşină, a stat luni întregi în concediu medical şi apoi a rămas şomer. Nu se plânge însă, e foarte bun meseriaş, munceşte cu ziua, pune gresie, faianţă, rigips şi se descurcă. În urmă cu 10 ani, în casa mică, plină de suflet, lumină şi poveşti, au ajuns Alexandru şi Alexandra, încredinţaţi de stat soţilor Bocicor în plasament familial.
”De la 9 luni am luat-o pe Alexandra şi pe Alexandru l-am luat la 1 an şi 2 luni, actele nu au fost complete să-l iau mai repede. Aveau 5 luni când s-a întâmplat incendiul şi la 8 luni am înaintat eu actele să-i iau în plasament familial”, povesteşte femeia.
I-au iubit din prima clipă şi, de când le-au intrat în viaţă, nu a fost zi în care să-i privească altfel decât pe copiii lor. Alexandra a suferit în incendiu arsuri grave, aşa că au fost lângă ea, pas cu pas, într-un şir lung de operaţii dificile, care încă nu s-au terminat. ”Mai avem încă nevoie de o serie de intervenţii, a fost de 5 ori operată la picioare, la burtică, la degetele de la picioare, la faţă a avut o intervenţie. Urmează anul acesta iarăşi la faţă, la Bucureşti, la chirurgie plastică”, explică mama.
Atât de mult şi-au dorit să fie lângă ei şi fata lor să se facă bine, încât au urmat toţi paşii, uneori de-a dreptul absurzi, impuşi de sistem. De pildă, legislaţia îi obligă pe cei care au copii în plasament să ceară semnătura părintelui biologic în foarte multe situaţii, asta deşi copilul a fost luat din familia naturală tocmai pentru că nu i s-a acordat îngrijirea corespunzătoare. Ei sunt un caz fericit, pentru că familia naturală a micuţilor locuieşte tot în judeţ, dar s-a întâmplat ca tatăl să fie plecat din ţară şi ei să aibă nevoie de semnăturile ambilor părinţi pentru a o putea opera pe Alexandra.
”Trebuia să mă duc la ei acasă să-mi semneze de fiecare dată şi era cam greu, nu erau amândoi acasă, unul era în Italia şi trebuiau să-şi dea consimţământul amândoi. Eu consider că e o mare prostie asta, cu copii în plasament, chiar am colege unde trebuia să meargă la olimpiadă băiatul avut în plasament şi nu putea deoarece trebuia semnătura mamei naturale. Iei în plasament şi pui suflet şi îl vezi bolnav şi stai şi te uiţi la el, asta e ceva groaznic”, spune, cu amărăciune, Simona.
Adoptaţi din 2014
La fel ca şi în multe alte cazuri de copii daţi iniţial în plasament, şi la ei adopţia a venit firesc. A fost, de fapt, doar pasul pe hârtie, pentru că Alexandru şi Alexandra erau ai lor, sufleteşte, din ziua în care le-au zâmbit prima dată. Un an a durat procedura şi n-a fost simplă, dar astăzi primul lucru de care îţi povestesc nu e lupta cu birocraţia şi cerinţele unori aberante ci faptul că au primit actele prin care adopţia a fost aprobată în 2014, chiar în ajunul Crăciunului.
”Nu sunt copii adoptaţi, sunt copiii noştri. Când am primit decizia că suntem părinţi adoptivi era în decembrie, în ajunul Crăciunului. Când mergeam acasă la părinţii lor să-mi semneze pentru operaţii lor le era teamă probabil că o să-i las acolo. Erau numai pe mine, nici mâinile nu mă lăsau să le mişc, mă ţineau unul şi unul. Când am primit decizia de adopţie am spus ”Uite, Nicu, ce dar frumos am primit de al Dumnezeu” şi atunci au luat şi ei scrisoarea şi au citit şi a spus Alexandru ”Uite, Ale, şi noi am primit părinţi”.
Un an a durat procedura de adopţie, tatăl lor era plecat tot în străinătate şi aveam nevoie de consimţământul lui. Condiţii stricte sunt, dar, dacă vrei să faci ceva, se poate, noi am obţinut totul cu răbdare şi cu credinţă, asta am dorit şi am mers până la capăt. Analizele se puteau plăti doar cu banii jos, nu erau decontate prin Casa de Sănătate, am ajuns în jur la vreo 700 de lei, la un moment dat au expirat şi am început din nou, dar Dumnezeu a fost de partea noastră, i-am dorit şi îi avem”, povesteşte Simona.
”E o binecuvântare că au ajuns în familia noastră”
Astăzi, soţii Bocicor privesc fotografii cu copii fericiţi, zâmbesc şi sunt mulţumiţi. Spun că nici n-ar fi putut lua o decizie mai bună, şi că venirea micuţilor în casa lor a fost un alt mod prin care Dumnezeu le-a zâmbit şi le-a arătat cât de mult îi iubeşte.
”Pentru noi e o binecuvântare că au ajuns în familia noastră. Ne bucurăm mult de ei pentru că îi iubim. Prima dată când a venit Alexandra la noi în familie şi am văzut starea ei ne-am îngrozit un pic, nu am mai văzut aşa ceva, era 90 la sută cu arsuri, şi am gândit că dacă Dumnezeu a adus-o în familia noastră trebuie să ne ocupăm de ea”, spune Nicolae.
Nu există zi fără lumină şi fără amintiri, fie că tatăl merge la pescuit cu Alexandru, joacă fotbal sau trebăluiesc împreună prin grădină, mama găteşte cu Alexandra, fac lecţii sau se joacă. Copiii au amândoi la şcoală premiul I, iar Alexandru visează să se facă poliţist ca să poată ajuta oamenii. ”Mie îmi place să mă joc fotbal, şi vreau să mă fac fotbalist şi poliţist. Vreau să mă fac poliţist pentru că vreau să ajut oamenii. Pe tati îl ajut în curte, merg cu el la pescuit, în pădure, la fotbal”, povesteşte micuţul.
De cealaltă parte, Alexandra visează să ajungă într-o zi în faţa catedrei. ”Mami şi tati sunt buni şi îi iubesc mult, foarte mult. La şcoală îmi place cel mai mult matematica, îmi place să socotesc. Când cresc mare vreau să mă fac învăţătoare, ca să învăţ copiii, îmi plac foarte mult copiii”, spune, zâmbind, şi ne arată cu mândrie carnetul de note.
Cu Alexandra prinsă de ea într-o îmbrăşişare cât o mie de cuvinte, Simona îşi şterge lacrimile de emoţie şi zâmbeşte. Chiar dacă nu le-a fost uşor, n-au regretat nicio secundă decizia luată, ba dimpotrivă. Speră ca într-o zi Alexandra să nu mai poarte pe chip urmele incendiului, şi mai speră ca micuţii lor vor fi fericiţi. Iar ei, ca şi până acum, le vor sta întotdeauna alături.
Vă mai recomandăm:
Soţii Victoria şi Eugen Groza din Mediaş, judeţul Sibiu, au luat în plasament în urmă cu 14 ani doi fraţi abandonaţi şi i-au crescut cu toată iubirea şi atenţia de care s-ar fi putut bucura dacă ar fi fost copiii lor naturali. Cei doi fraţi, Sebi şi Alexandra, mărturisesc cu emoţie că nici nu-şi puteau dori o familie mai frumoasă.
Olandezii Martin şi Elaine Engbrenghof şi-au cumpărat în urmă cu 18 ani o casă de vacanţă în România, la Richiş, în judeţul Sibiu. S-au îndrăgostit atât de mult de aceste locuri, încât şi-au vândut locuinţa din Olanda şi s-au mutat definitiv în acest sat pitoresc din Transilvania.
Un sibian a pus pe picioare în 2009 un proiect fără precedent în România care poartă numele „Singles Camp“. Este vorba despre vacanţe în ţară şi în străinătate la care participă grupuri restrânse de români, care trebuie să îndeplinească cumulat două condiţii: să nu aibă partener de viaţă şi să fie sociabili.
Se încarcă comentariile...
