Plutonier major, după un an petrecut în Afganistan: „Când vii acasă înţelegi cât de fericit eşti că te-ai născut în România“
0
Plutonierul major Nicoale Cazacu (37 de ani), din cadrul Inspectoratului Judeţean de Jandarmi Sibiu, a petrecut tot anul trecut în Afganistan, unde a fost şef birou de registratură de distribuire a documentelor clasificate şi a corespondenţei.
Nicolae Cazacu este, la bază, profesor de educaţie fizică şi sport. A făcut facultatea şi un master în domeniu, şi a jucat foarte mulţi ani handbal profesionist. O accidentare l-a obligat să renunţe la sportul de performanţă şi atunci, pus în faţa unei noi opţiuni în carieră, a ales Jandarmeria, cu gândul că rigoarea sportivă cu care se obişnuise va ajuta ca şi rigorile militare să fie uşor de gestionat.
L-a sprijinit foarte mult şi familia, care împărtăşeşte aceeaşi vocaţie. Tatăl său a fost militar de carieră, iar sora sa este subofiţer în armata americană. În 2005 s-a angajat prin concurs la Inspectoratul Judeţean de Jandarmi Sibiu, iniţial la Detaşamentul Mobil, iar în 2011, în urma unui concurs greu, a plecat în prima misiune în Afganistan, misiune care a durat 6 luni.
”Prima misiune de genul acesta a fost în 2011, când am fost plecat 6 luni în primul contingent de jandarmi român care executa misiunea de mentorat în Afganistan. O misiune grea, neaşteptat de diversă, nu-ţi închipui acasă ce urmează să se întâmple acolo. Te ajută să înţelegi cât eşti de fericit de fapt, termenul de comparaţie întotdeauna îţi lipseşte ca să înţelegi. În momentul în care ai un termen de comparaţie începi să vezi de fapt cât îţi e de bine şi habar nu ai.
Cu ce am rămas ca amintire importantă este că suntem buni şi nu ştim noi românii, nu ştim cât suntem de buni decât când suntem puşi în situaţii reale, adevărate, în care ne putem măsura, pe lângă alţi cooperatori sau forţe din coaliţie cu care lucrăm. Nu suntem mai slabi decât nimeni. Suntem de bază, reliable, cum ar spune ei. Cald, greu, obositor, dar satisfacţiile sunt vizibile, la modul că iei un om care nu ştie nici să stea în picioare şi îl transformi într-un poliţist, printr-un proces de două luni de antrenament şi pregătire continuă. În prima misiune eram mentorii ofiţerilor afgani care pregăteau plutoanele de viitori poliţişti”, povesteşte Nicolae Cazacu.
Şef peste documentele clasificate
Cea de-a doua misiune la care a participat s-a întins pe tot parcursul anului trecut. Din România au plecat 33 de militari, 5 politişti şi 28 de jandarmi, iar la subofiţeri s-au bătut 7 pe un loc. ”Trebuie să fii foarte bun ca să ajungi să pleci, trebuie să treci nişte teste. Procesul de selecţie este simplu şi greu. După înscriere urmează testări psihologice, fizice, testări la specialitate şi limba engleză. Testările durează o lună şi jumătate, două, şi au loc la Bucureşti”, explică plutonierul major.
Odată ajuns la baza NATO din Afganistan, avea să descopere că cea de-a doua misiune era complet diferită de ceea ce făcuse în 2011. ”A doua misiune a fost neaşteptată. Am fost şef birou de registratură de distribuire a documentelor clasificate şi corespondenţei. Se lucrează de la 8 dimineaţa până la 10 seara, sunt ture de 12 ore. Timp de 11 luni am avut în responsabilităţi, ca sarcini, menţinerea registraturii secrete NATO, tot ce înseamnă hărţi, hard drive-uri, CD-uri, documente, o muncă foarte intensă şi care te consumă în momentul în care depind oameni, misiuni, vieţi de ceea ce tu s-ar putea să tastezi greşit sau să declasifici în mod eronat şi poate prea uşor, stresul nu dispare nicio secundă”, povesteşte jandarmul.
Despre Afganistan şi dorul de-acasă
Nicolae Cazacu spune că ar mai pleca în astfel de misiuni, chiar dacă nu e uşor şi chiar dacă, odată trecut printr-o astfel de experienţă, devii alt om. ”De când pui piciorul pe sol afgan realizezi că eşti într-o altă lume, o lume care nu rezonează la aceleaşi valori sau nu este impresionabilă de aceleaşi lucruri pe care tu le crezi fireşti în ţara ta şi te motivează să fii într-o stare de alertă cap coadă cât eşti acolo. În momentul în care am zburat din Afganistan şi am trecut în spaţiul aerian internaţional simţi cum ţi se ia fizic de pe inimă un bolovan. Este o provocare Afganistanul. În 2011 am fost şocat, la primul atac cu rachetă, când simţi suflul şi înţelegi că nu este de la un autobuz care a trecut pe lângă tine, este de la o rachetă pe care unii ţi-o dedică, ţi-o trimit. Înţelegi că trebuie să urmezi nişte reguli, proceduri stricte dacă vrei să rămâi. Ai foarte mari şanse să rămâi în viaţă doar că trebuie să fii profesionist şi să faci ce trebuie, nu ce vrei.
Oamenii de acolo sunt parcă rupţi din timp. Pe feţele lor nu prea poţi să citeşti decât că trăiesc greu, că-şi asumă soarta, viaţa pe care o duc, şi sunt nişte oameni pe care eşti tentat să îi compătimeşti, să-ţi fie drag sau milă de ei, dar sunt şi mândri în acelaşi timp. Ei când spun Afganistan simţi o undă de mândrie în vocea lor. Cât este de rău, de război, de sfîşiată ţara, totuşi când spun Afganistan simţi că parcă fac o plecăciune, spun cu pioşenie cuvântul ăla”, povesteşte Cazacu.
Cum l-a schimbat Afganistanul? ”M-a schimbat, gândindu-te că acasă ai tot ce îţi doreşti, comparând cu ce nu au acei oameni care trăiesc în nefericire sau în lipsuri în ţara respectivă, când vii şi vezi dealurile verzi, pădurile, aerul curat, oamenii cu care te înţelegi în româneşte, înţelegi cât de fericit eşti că te-ai născut în România şi nu în altă ţară, înţelegi cât de fericit eşti că e pace nu e război, începi să apreciezi, termenul de comparaţie te forţează”, încheie plutonierul major.
Vă mai recomandăm:
Într-un sat uitat de lume din judeţul Sibiu, şase copii frumoşi duc zi de zi o luptă chinuitoare pentru supravieţuire. Asta nu-i împiedică să-şi vadă de şcoală şi să viseze la un viitor mai bun.
Lenuţa Podariu, o femeie în vârstă de 47 de ani dintr-un cătun uitat de lume din Sibiu, creşte singură nouă copii. Nu se plânge, însă, şi spune că nu şi-ar da copiii pentru nimic în lume.
Soţii Victoria şi Eugen Groza din Mediaş, judeţul Sibiu, au luat în plasament în urmă cu 14 ani doi fraţi abandonaţi şi i-au crescut cu toată iubirea şi atenţia de care s-ar fi putut bucura dacă ar fi fost copiii lor naturali. Cei doi fraţi, Sebi şi Alexandra, mărturisesc cu emoţie că nici nu-şi puteau dori o familie mai frumoasă.
Se încarcă comentariile...
