Trăiesc ca-n Evul Mediu, într-o sărăcie lucie, în bordeie

Oamenii trăiesc în condiţii de sărăcie lucie în aceste bordeie

La ieşire din Ocna Sibiului, în anul 2011, mai sunt sunt oameni care trăiesc în bordeie săpate direct în deal. Elena Vitan şi bărbatul cu care îşi împarte viaţa locuiesc de 12 ani în încăperea de nici şape metri pătraţi, cu riscul ca, la o viitură mai serioasă, să fie pur şi simplu îngropaţi de vii.

CITIŢI ŞI:

Rezerve de lux pentru mămici şi pitici, la Pediatrie

Pe Erica şi pe Costică îi cunoaşte tot satul, chiar dacă tu, cel care pui prima dată piciorul în cătunul uitat de lume, rişti să treci pe lângă dealul în care se ţes destine fără să îl vezi. Dintr-o maşină cu uşile larg deschise curg peste uliţa plină de praf acorduri de manea, tinerii satului râd zgomotos, strânşi în jurul ei, iar ultimele raze de soare mângăie câţiva copii desculţi, prinşi în jocul şi farmecul altui timp. 

În dealul aflat chiar la intrare, pe care o viitură serioasă îl poate porni oricând la vale, oamenii secolului XXI trăiesc asemeneni celor care, pe vremuri, luptau pentru supravieţuire între pereţi reci de peşteri. Sunt două locuinţe săpate în deal, dar una a rămas între timp pustie, pentru că locatarii au ales drumul străinătăţii, în căutarea unei altfel de vieţi.

Cealaltă are atârnat la intrare un ştergar vesel, şi în prag o femeie tristă că în ziua în care i-am călcat pragul n-a avut mâncare nici măcar pentru pisica leneşă, care ne primeşte la intrare. Elena Vitan în buletin, Erica aşa cum o ştie tot satul, stă de 12 ani în încăperea de nici şapte metri pătraţi, săpată direct în deal. ”Am avut o căsuţă de chirpici, care a ars, cu tot ce am avut în ea. Aici era gata făcut, de pe timpul lui Ceauşescu, au mai stat şi alte familii”, încearcă Erica o prezentare scurtă, în timp ce ne invită ”la mine acasă, în peşteră”.

Peştera tapetată cu icoane
Cu siguranţă, primul lucru care şochează sunt pereţii de pământ, burduşiţi de icoane. Printre icoane, din fotografii, ne zâmbesc copii. Copiii ei, plecaţi în centre de plasament sau în alte cămine, unde au primit şansa unei vieţi normale. Când vorbeşte despre ei, Erica se înneacă în lacrimi. ”Mă rog la Dumnezeu în fiecare zi, şi pentru noi, dar în primul rând pentru copii”.

În casa din pântecul dealului, nu există curent electric. Au o sobă mică la care se încălzesc iarna, şi atunci când are din ce, Erica găteşte afară, pe cărămizi. Spală hainele primite din milă, de la oameni din sat, cu apă rece, şi le întinde pe gardul vecinilor. Mai greu a fost într-o iarnă în care s-a stricat soba, dar a trecut şi peste asta, cu aceeaşi credinţă puternică, călăuzită de imaginea copiilor frumoşi, care zâmbesc dintre icoane. Când ne conduce, Erica ne cere ceva de mâncare.

”Nimic n-am mâncat toată ziua, sunt ameţită de foame”. Ceva pentru ea şi, dacă se poate, ceva pentru pisica pe care a alintat-o în permanenţă, cât timp am povestit. ”Şi asta plânge de foame, ce să facem, asta este”, încheie femeia, după care, cu ochii la icoane, murmură încet, a nu ştiu câta oară, un ”Dumnezeu să ne ajute”.

Ai aflat ceva interesant, ai pozat sau ai filmat? Scrie-ne pe sibiu@adevarul.ro!

Click pe imaginea de mai jos pentru ultimele noutăţi de la Sibiu: