Sibiu: Mircea Ittu, mezinul Filarmonicii Sibiu

Petrece minim şapte ore pe zi în compania notelor muzicale, îi cântă la fagot pe von Weber ori Mozart de spectatorii ajung să respire odată cu el şi-i încântă pe toţi melomanii care trec pragul Filarmonicii.

E tânăr, doamnă! Are 23 de ani, este cel mai tânăr membru al orchestrei Filarmonicii de Stat Sibiu şi unul dintre cei patru fagotişti ai Filarmonicii, începând cu 1 septembrie 2008. Mircea Ittu s-a născut sub o stea norocoasă care i-a îndrumat paşii spre artă. Iubea şi trăia pictura atunci când a ajuns să facă în liceu... muzică. Asta datorită harului său, care a făcut ca întâmplarea muzicii să „se-ntâmple”.

A dat la pictură, a intrat la muzică
„Am ajuns la muzică dintr-o întâmplare. Am dat la Liceul de Artă cu gândul să intru la clasa de pictură. Nu au mai fost locuri la arte plastice şi am intrat la muzică. Iar după două săptămâni m-am hotărât să rămân acolo, chiar dacă între timp se eliberase un loc la arte plastice. La început am făcut saxofon şi nu mi-a plăcut. Într-o zi am văzut fagotul într-un colţ şi profesorul a zis să încerc. Mi-a plăcut de la primul sunet”, povesteşte Mircea. Din punct de vedere tehnic, fagotul este mult mai dificil decât saxofonul dar Mircea niciodată nu a refuzat o provocare pe motiv că „e dificil”.

De la 15 ani voia să cânte la Filarmonică
A ales fagotul şi pentru că a gândit în perspectivă. „Fagotul îmi oferea oportunitatea de a cânta într-o filarmonică. Încă din clasa a X-a mi-am pus în plan să fac Conservatorul şi să găsesc un post la Filarmonică. Pe timpul facultăţii am fost colaborator la mai multe filarmonici, în Sibiu, Oradea, Cluj şi după absolvire soarta m-a adus acasă. Dar n-a fost uşor să găsesc acest loc. Deocamdată sunt angajat pe o perioadă de un an iar în septembrie voi da un examen pentru un contract de muncă pe termen nedeterminat”, explică Mircea. „Ştiu că am progresat. Mă simt mult mai încrezător în mine şi am scăpat de emoţiile pe care le aveam înainte. Într-un fel, m-am rutinat, având concet săptămânal cu sala plină”, continuă artistul. Partea proastă a meseriei pe care şi-a ales-o este că remuneraţia este atât de mică încât nici credit la bancă nu poate face pentru a-şi cumpăra un instrument. „Cel mai ieftin fagot costă 18.000 de euro. Cel cu care cânt este al Conservatorului din Cluj, unde sunt masterand. Nu pot să-mi iau un astfel de fagot pentru că nicio bancă n-o să-mi ofere credit la salariul pe care îl am. În fine, o să găsesc eu o soluţie. Oricum, nu banii sunt importanţi. Când ajungi să cânţi din suflet şi să simţi muzica, nu mai contează că salariul este de 800 de lei”, precizează tânărul artist.

8 ore de studiu pe zi iar sărbătorile mereu pe drum
Are repetiţii la Filarmonică zilnic, 3-4 ore. În a doua parte a zilei mai alocă încă vreo patru ore studiului individual, ca să se menţină „pe plan profesional”, aşa cum spune el. De sărbători este mereu în altă parte în turneu, printre străini, iar dacă are noroc, nu e în autocar, pe drum. De Crăciun în Italia, de Revelion în Franţa, viaţa personală nu prea mai există când eşti muzician la o filarmonică de stat. „De Paşte eram pe la Arad şi ne-am oprit cu autocarul într-un sat pentru a sta la slujbă. Aşa este mereu, printre străini”, afirmă cu o urmă de tristeţe în glas Mircea.

Iubeşte sporturile cu motor
„Sporturile cu motor sunt „abaterea” mea de la normal, chiar am o motocicletă de enduro, un Derby. Altfel, eu sunt spontan şi îmi place să glumesc ca toată lumea să se simtă bine”, declară Mircea.

Ar vrea ca ziua să înceapă la amiază
Lui Mircea nu-i place să se trezează cu noaptea-n cap. „Nu sunt deloc genul matinal. Pentru mine ziua începe la amiază, iar asta este dificil pentru că repetiţiile sunt de la ora 10. Înseamnă că trebuie să mă trezesc la ora 08.”

Ce planuri ai pentru următorii ani?
M.I.: Încă studiu. Vreau să mă specializez la o şcoală în străinătate. Aş vrea să merg la Trossingen, unde este cea mai bună şcoală de fagot din Germania, pentru a aprofunda fagotul. Cu siguranţă acolo m-aş desăvârşi.
Care este momentul ce răscumpără toate sacrificiile?
M.I.: Când îi faci pe oamenii din public să respire odată cu tine, să-i aduci din note să simtă ce simţi tu. Şi atunci când dirijorul îţi face semn chiar ţie să te ridici pentru a primi ovaţiile şi aplauzele spectatoriloe. Este de nedescris.