Ion Borduz este vânătorul care a ucis cel mai mare mistreţ

Cel mai mare porc sălbatic vânat de cărăşean a depăşit greutatea de 250 de kilograme. Ion Borduz vânează din 1983, atunci când a şi luat permisul pentru armă, iar de atunci bagajul amintirilor primeşte o greutate tot mai mare.

Ion Borduz este deja un vânător cu experienţă. De aproape 30 de ani, el iese în ţarcurile de vânătoare, în speranţa că va prinde o captură uriaşă, dar şi că va da peste o poveste de neuitat pe care să o spună la nesfârşit apropiaţilor săi, la un pahar de ţuică, în serile călduroase de vară. De altfel, a şi trecut şi prin multe întâmplări amuzante şi palpitante, care i-au îmbogăţit experienţa de vânător.

„Vânez din 1983, atunci când am obţinut şi permisul de port armă, dar și pe cel de vânător, membru al filialei de vânătoare Reşiţa”, şi-a amintit Ion Borduz, care la începutul carierei sale nu rata nicio vizită prin ţarcurile de vânătoare. “Acum am lăsat-o mai moale, dar sunt multe de povestit”, a spus vânătorul din Fârliug. Acesta preferă, în special, zonele din jurul comunei în care locuieşte. 

Captura uriaşă

Atunci când vine vorba despre cea mai spectaculoasă captură pe care a reuşit să o prindă în anii grei de experienţă, pe vânător îl duce gândul la toamna anului 1988, când a împuşcat un mistreţ de 250 de kilograme. “Opt vânători, la 80-100 de kilograme nu am putut să îl ducem până la maşini. Aşa că, am apelat la un camarad, care a mers după un cal cu ajutorul căruia am transportat prada”, a povestit râzând Ion Borduz. Fie că este o poveste adevărată, fie că este puţin exagerată, vânătorul se declară mândru de „reuşita” sa.

Mai mult decât atât, în completarea acestei poveşti vine şi cu o întâmplare mai haioasă. Cu mult simţ al umorului, dar şi cu darul povestirii, cum doar un vânător adevărat îl poate avea, bărbatul ţine minte cu lux de amănunte păţania prin care a trecut camaradul său, de pe vremea în care puştile nu erau atât de performante. A păţit-o chiar un senior al acestui sport, care avea o puşcă mai veche cu cocoaşe, iar cartuşele le făcea acasă, punând uneori mai mult praf de puşcă decât era necesar.

“A tras la un moment dat după o vulpe şi din cauza încărcăturii prea mari, atât ulucul, cât şi celelalte părţi componente din lemn ale armei au zburat, iar fumul i-a înnegrit genele, sprâncenele şi nasul, moment în care a început să strige după fiul său. “Ghiţă, Ghiţă ! Vino repede că toată lemnăria de la puşcă a zburat şi a rămas doar fierăria”, a povestit vânătorul.