Costel Simedrea, un poet pentru sufletul reşiţenilor

Costel Simedrea

Costel a descoperit pasiunea pentru scris în timpul liceului, iar până acum a publicat cinci albume de poezie.  Costel Simedrea s-a născut la Răcăşdia şi a urmat Liceul „Dragalina” din Oraviţa. Prima poezie apare în Orizontul de Timişoara în anii `70 şi se numeşte „Zbor alb”.

Profil
Data naşterii: 7.12.1956
Studii: Şcoala Postliceală – operator chimist pentru industria alimentară şi agricultură, Constanţa
Familie: Căsătorit, are o fiică, Dana-Cristina

Ce vă place?
„Îmi place să citesc orice îmi cade în mână. Îmi place să stau cu prietenii ore în şir, am chiar un cult al prieteniei, lucru tot mai rar întâlnit în ziua de azi. Să mă plimb toamna, când se îmbolnăveşte frunza“, a spus Costel.
Ce nu vă place?
„Nu îmi place minciuna, în toate ipostazele ei: falsitate, ipocrizie etc. Răutatea şi, în general, tot ce nu are legătură sau e diametral opus frumosului. De asemenea, nu o să mă împac niciodată cu impostura“, a mai spus poetul.
„Ca tot românul, am început să scriu, pentru că românul s-a năcut poet. Primele încercări de literatură le-am avut în perioada liceului. Tot atunci, l-am întâlnit pe poetul Ghiţă Azap, primul meu dascăl într-ale poeziei, de care mă leagă şi acum o caldă prietenie”, a povestit poetul.
A mai publicat sporadic prin „Confluenţe” de la Oraviţa şi „Semicul” de la Reşiţa. Recent, în ultimii doi trei ani, poeziile sale apar şi în publicaţia „Banatul”, de la Lugoj. Un rol deosebit de important în cariera sa de poet l-a avut fiica sa, Dana, care i-a fost alături în momentele în care a vrut să renunţe la scris. „Pentru că nu mi-am găsit stimularea de a mai scrie, i-am explicat că motivul pentru care nu public este că nu am sponsori. Gestul ei, de a-şi aduna alocaţia ca să mi-o ofere mie, m-a făcut să reflectez la acest subiect. Între timp, în comuna natală Răcăşdia, a luat fiinţă Asociaţia Cultural Sportivă Voinţa, condusă de regretatul Petru Iacob. Acesta îi spune primarului comunei Mirco Lechici că aş avea material pentru o carte, iar edilul şef se implică material în publicarea ei”, îşi aminteşte poetul.
Debutul editorial
Debutul editorial al poetului a avut loc în anul 2007, cu volumul „Mucegaiuri rare”, care a cuprins poeziile scrise în timpul liceului, titlu „impus” de regretatul Ion Chichere la Editura Modus PH a lui Tavi Doclin, din Reşiţa. În anul 2008, îl cunoaşte pe poetul şi publicistul Ilie Chelariu la editura căruia îşi va publica următoarele volume. „În 2008 am publicat «Trisiteţea substantivelor comune», în 2009 «În căutarea titlului pierdut», în 2010 «Alba-neagra» şi, în 2011, «Cărarea de cenuşă»”, a spus poetul.

Costel Simedrea se consideră un rebel, astfel că niciodată nu s-a aliniat la cerinţele pe care le-a impus comunismul. „Pe vremea aceea nu puteai să publici aşa cum te tăia capul. Asta pentru că trebuia să pleci capul şi să scrii ode pentru prea iubitul conducător, astfel că, din anii `80 am renunţat, chiar şi la scris, dintr-un sentiment de inutilitate care m-a cuprins la vremea respectivă”, a povestit Costel. „În perioada în care am renunţat la scris am încercat să mă regăsesc şi am trăit ca un boem. Îmi petreceam zilele citind, călătorind şi purtând discuţii cu prietenii despre artă şi literatură. Toate acestea le făceam însă în paralel cu locurile de muncă pe care le-am schimbat constant. De la economist, laborant, vagonetar şi gestionar, le-am avut pe toate, mai puţin drac, popă şi miliţian”, a mai spus Costel Semedrea.
Mini interviu:
Aţi avut un model în cariera de poet pe care aţi urmat-o?
Nu am avut un model propriu zis. Am încercat să înţeleg neînţelesul, poezia, de la toţi poeţii pe care i-am citit, luând de la fiecare partea frumoasă a scrierii. Dacă am reuşit sau nu, o pot spune cititorii.
Care este prima lecţie poetică pe care aţi primit-o?

Prima mea lecţie poetică am primit-o de la moş Mişu Novac. Eram într-o zi cu domnia sa la Restaurantul “Coroana” din Oraviţa şi l-am întrebat: „Domn` profesor, cum se scrie totuşi o poezie?”, iar dânsul mi-a spus: „Bă, mirloniule, poezia nu e lucru manual. Poezia îi, ori nu-i. La tine îi, aşa că scrie!”. Am avut neobrăzarea să îl ascult şi am tot scris.