Drama unui angajat la Oltchim: «N-am nici cu ce să îmbrac băiatul pentru şcoală!»

Patru oameni locuiesc într-o singură cameră, înglodaţi în datorii. Alte sute de familii din Râmnicu Vâlcea trăiesc aceeaşi dramă. Nu au bani de rate, de mâncare sau pentru hainele de şcoală ale copiilor. „Vina" lor? Una singură: sunt angajaţi ai combinatului Oltchim.

Ca şi alţi 3.000 de salariaţi ai Oltchimului, vâlceanul IM, 40 ani, duce în fiecare zi o luptă acerbă pentru a supravieţui alături de cei doi copii ai săi şi de soţie.
Au fost şi vremuri mai bune, când atât el cât şi soţia lui aveau de lucru. El este operator chimist, la  Oltchim, fiind şi absolvent al şcolii de maiştrii.
Ea a fost muncitoare la un complex de creştere a puilor, care a aparţinut tot Oltchimului, dar postul ei s-a restructurat.
Soţii  au doi copii, de 12 ani şi trei anişori.

„Locuiam toţi patru într-o cameră a Căminului nr. 2 Oltchim. De când nu mai primesc banii la timp, a trebuit să trimit soţia, care nici măcar şomaj nu ia, la ţară, cu copilul cel mic.
Nu aveam din ce trăi. Dintr-un singur salariu, care şi ăla vine cu mari întârzieri, am ajuns să nu mai ştiu cum să o scoatem la capăt.
Pentru copilul ce mare nu am avut haine de şcoală, celelalte i-au rămas mici", spune IM.
Copilul este un elev premiant la şcoală. „Întotdeauna mi-am dorit să-mi cumpere tata role, dar n-a fost să fie! Nu, marea n-am văzut-o niciodată, iar muntele l-am văzut din autobuz, când mă duceam la Horezu", spune băiatul.
„Azi (ieri, n.r) nu am avut cinci lei să pot achita factura la telefonul fix. E atâta tristeţe în sufletele noastre!", spune tatăl, arătându-mi spaţiul îngust, pe alocuri impregnat de igrasie, unde este nevoit să îşi ducă existenţa.
Uneori vrea să împrumute câţiva bănuţi pentru pâinea de toate zilele, dar majoritatea locatarilor din Căminul nr. 2 sunt tot salariaţi ai Oltchimului.
Drama este una generalizată. „Nu are cine să îţi dea măcar un leu", spune tatăl care îl mângâie pe băiat, convins că odată şi odată va veni vremea să-i poată face cele mai mici plăceri ale vieţii.
„Trecem noi şi de asta, tati!", îl consolează copilul care îşi ia o carte şi începe să citească, convins că mâine trebuie să fie cel mai bun la lecţii.