Ploieştiul, la 25 de ani de la Revoluţie. Cum a schimbat oraşul „mirajul“ capitalismului
0
În tăvălugul evenimentelor de zi cu zi, Ploieştiul trăieşte intens o viaţă care pare, pentru locuitorii de acum, aceeaşi dintotdeauna, deşi au trecut doar 25 de ani de când, alături de toţi românii, oraşul a făcut pasul de la comunism la tranziţie şi capitalism, de la cozi la pâine la cozi la tigăi în promoţie şi de la carnetul de PCR-ist la cardul de cumpărături. În două decenii şi jumătate, „schimbarea la faţă“ a oraşului este una radicală
Peste 247.500 de suflete număra Ploieştiul în 1989, mulţi dintre ei deveniţi „orăşeni“ prin migraţia de la sate, atraşi de condiţiile mai bune „de la bloc“ şi de locurile de muncă create prin industrializarea masivă care făcea ca, în acelaşi an, 140.000 de ploieşteni să fie salariaţi în numeroasele întreprinderi şi uzine de stat.
În ultimul an de comunism, condiţiile mai bune „de la bloc“ erau doar cuvinte fără sens din raportările oficiale pentru că oamenii aveau lumină, apă caldă şi program la televizor doar cu porţia şi pierdeau zile întregi din viaţă la cozi umilitoare pentru pâine, lapte, hârtie igienică şi rareori carne.
În 1989, 52.000 de ploieşteni aveau carnet PCR, adică cam unul din cinci locuitori. La aceştia se adaugă peste 50.000 de membri ai organizaţiilor de studenţi şi tineret, pionierii, Şoimii Patriei, structuri care cuprindeau, practic, întreaga populaţie şcolară, de unde rezultă că, „indubitabil, întreaga comunitate ploieşteană, ca de altfel întreaga populaţie a ţării, era politizată până în ultima fibră“, după cum se arată în Marea Carte a Ploieştilor, monografia actualizată a oraşului.
Cele aproape 2.000 de organizaţii în care activau toţi aceşti oameni constituiau o forţă politică impresionantă, care situa Ploieştiul pe un loc fruntaş la nivelul ţării, având un cuvânt greu în adoptarea unor hotărâri de larg interes, atât în sfera unor ramuri economice de vârf, cât şi în plan administrativ.
Din fericire, la distanţă de 25 de ani, deşi multe dintre uzine şi fabrici s-au închis, oraşul a rămas unul extrem de „activ“ economic. Industriei petrolului, care a ţinut oraşul pe linia de plutire în zbuciumul tranziţiei, a început să i se adauge treptat, după Revoluţie, şi alte afaceri, precum comerţ şi servicii – activităţi inexistente înainte de 1989, construcţii, producţie de băuturi şi tutun.
A fost aproape de neimaginat la Ploieşti când, în 1995, gigantul Coca-Cola, băutura acidulată pe care mulţi locuitori ai oraşului nici nu o băuseră vreodată cu câţiva ani în urmă, şi-a deschis o fabrică în oraş, de altfel cea mai mare din România. Treptat, firmele din întreaga lume care şi-au deschis afaceri la Ploieşti nu au mai iscat nici o tresărire, intrând în firescul de zi cu zi al capitalismului.
Fenomen care a adus, însă, pe lângă Coca-Cola la discreţie, şi efecte secundare inerente: scăderea populaţiei şi şomajul, aspecte de neimaginat în comunism. În 2011, potrivit ultimul recensământ, Ploieştiul mai avea doar 209.000 de locuitori faţă de 247.500 în 1989, scădere cauzată de sporul negativ, dar şi migraţia înapoi spre sate sau spre alte ţări tot cu Cola la discreţie, dar cu salarii mai mari. De asemenea, în prezent, aproximativ 5% din locuitorii Ploieştiului sunt şomeri.
De la raţie la cardul de cumpărături
Probabil cea mai mare diferenţă în viaţa de acum 25 de ani şi cea din prezent din Ploieşti o reprezintă modul în care se poate procura hrana, îmbrăcămintea şi orice alt lucru de consum. Dacă înainte aveai nevoie de pile pentru orice – de la un borcan de smântână pentru frişca de pe tortul aniversar al copilului până la un pantof Guban sau o bicicletă Pegas, în prezent ploieştenii au descoperit avantajele cardului de cumpărături şi mirajul rafturilor fără de sfârşit din hipermarketuri.
În 1989, în Ploieşti existau spaţii comerciale amplasate la parterul blocurilor, renumitele alimentare în care se mai găseau doar creveţi vietnamezi, şi câteva unităţi comerciale de referinţă: Complexul Comercial Omnia (deschis în 1974), Supermagazinul BIG 1976), Nord, Vest, Mercur (1981), Unirea (1982), Galeriile Comerciale Ploieşti (1986).
Spre finele perioadei comunismului, Ploieştiul, ca întreaga ţară, a trebuit să facă faţă unei perioade de criză, generată de exportul exagerat de produse agro-alimentare şi de limitarea accentuată a importurilor. Ploieştenii, similar tuturor românilor, au fost grav afectaţi de penuria de alimente, energie, combustibili şi bunuri de uz casnic. Existau abonamente la lapte, iar produsele de primă necesitate precum ulei, zahăr, mălai, făină erau raţionalizate, iar carnea era limitată.
Trecerea din ultimii 25 de ani de la alimentare la buticuri, consignaţii, supermarketuri, hipermarketuri şi mall-uri a dus şi la fenomene inedite: reinventarea cozii de la lapte în cea de la tigăile la promoţie şi o abundenţă de produse, de neimaginat în urmă cu două decenii, dar care pentru mulţi este inaccesibilă. Salariul mediu net în Ploieşti este de 1.600 de lei, însă pensionarii şi o mare masă a salariaţilor trebuie să se descurce cu venituri lunare de 600-1000 de lei.
De la marele partid la “Primăria judeţului Prahova” şi actuala administraţie
Imediat după Revoluţie şi căderea PCR şi a structurilor subordonate, ploieştenii au rămas, ca de altfel întreaga ţară, într-un vid legislativ şi organizatoric.
Până când s-a structurat la Bucureşti un sistem coerent al administraţiei publice, s-au încercat mai multe formule care să înlocuiască vechile instituţii municipale şi judeţene, unele de-a dreptul amuzante.
“Aşa a apărut, de pildă, Primăria Judeţului Prahova, instituţie cu rol de Prefectură, condusă de economistul Nicolae Bălănoiu, care nu avea nici o susţinere de natură juridică sau tradiţională, dar care emitea decizii cu titlu normativ, reclamate de viaţa socio-culturală, sub această titulatură, până la începutul lunii mai 1990, data primelor alegeri libere după 42 de ani de regim totalitar”, se arată în Marea Carte a Ploieştilor.
Prin alegeri s-au constituit ulterior Consiliile judeţean, municipal, orăşeneşti şi comunale, Prefectura şi celelalte substructuri corespunzătoare funcţiilor statului de drept.
Pentru prima dată după multe decenii, ploieştenii au putut să-şi desemneze, democratic, conducătorii. Formaţiunile politice şi primarii care au câştigat alegerile, la Ploieşti, în cei 25 de ani de la Revoluţie, au fost Frontul Salvării Naţionale (1990-1992), când primar a fost Romeo Hanganu, CDR (PAC), între 1992 – 1996, primar Victor Ştefan Slăvescu, CRD (PNŢCD), între 1996-2000, primar Horia Victor Toma, PSD două legislaturi între 2000-2004, 2004 – 2008, primar Emil Calotă, PDL, între 2008-2012, primar Andrei Liviu Volosevici şi USL (PSD), din 2012 până în prezent, primar Iulian Bădescu.
Schimbarea la faţă administrativă a oraşului. De la primul supermarket până la un stadion UEFA
Ultimul primar comunist al Ploieştiului (între martie 1986-22 decembrie 1989) a fost Alexandru N. Apostol. Deşi s-a aflat relativ puţin în fruntea administraţiei ploieştene, în timpul mandatului său au fost iniţiate lucrări de modernizare a Pieţei centrale a Centrului Civic şi a fost pus în funcţiune Ceasul termometru, cu afişaj electronic. Acesta a continuat lucrările de racordare a municipiului la acumularea de apă de la Măneciu, a mărit spaţiul locativ al municipiului cu circa 12.000 de apartamente, în medie 3.000-3.500 de pe an, în cartierele Malu Roşu, Bulevardul Republicii, Piaţa Mihai Viteazul, Centru, Gheorghe Doja.
Tot în timpul mandatului său au fost amenajate spaţiile Galeriile Comerciale, inaugurate în aprilie 1986, Complexele Caraiman şi Muntenia, micro-pieţele din cartierele Mihai Bravu, Malu Roşu şi 9 Mai. De asemenea, transportul public a cunoscut definitivarea lucrărilor de introducere a tramvaiului pe traseele Gara de Sud – Spitalul Judeţean, Gara de Vest – Spitalul Judeţean şi Centru – Platforma Industrială Teleajen.
Statuia lui Mihai Viteazul, parcul dendrologic şi Casa Tineretului au rămas în faza de proiect din cauza evenimentelor din decembrie 1989.
Cei care l-au urmat la conducerea Ploieştiului au încercat, în apele tulburi ale tranziţiei, fie să continue proiectele deja începute, fie să demareze altele, corepsunzătoare noilor timpuri.
Primul primar din democraţie al Ploieştiului, Romeo Hanganu, a fost pus în faţa unor fenomene până atunci inexistente, apariţia primelor firme cu capital privat, numeroase buticuri, magazine şi consignaţii care au împânzit oraşul. A fost cel care a pus bazele trecerii la economia de piaţă, prin susţinerea micilor afacerişti apăruţi după Revoluţie. “A fost o perioadă extrem de grea deoarece trebuia să lucrez după o legislaţie care nu mai corespundea noilor realităţi. Oricum, am reuşit să aduc pe linia de plutire oraşul, Ploieştii fiind printre primele mari municipii care şi-au revenit rapid după şocul din decembrie 89. Nu a fost uşor”, a povestit mai târziu Romeo Hanganu despre mandatul său în fruntea Ploieştiului.
Cel care i-a urmat, Victor Slăvescu, deşi nu era ploieştean (s-a născut în Bucureşti) s-a implicat în administrarea oraşului, în condiţiile dificile ale tranziţiei. Despre situaţia delicată, existentă în acele momente, a afirmat ulterior “Am nimerit să fiu primar într-o perioadă foarte grea, cu restricţii aspre. Nu era lumină pe timpul nopţii, în tot oraşul, străzile arătau jalnic, parcul dendrologic era de mult depăşit, iar posibilităţile financiare erau extrem de reduse”.
Extinderea teritoriului oraşului până la şoseaua de centură, îmbunătăţirea iluminatului public, preluarea fostei regii de termoficare de către socetatea Dalkia, alimentarea cu gaze a aproximativ 1.000 de gospodării au fost doar câteva din realizările edilului.
I-a urmat Horia Toma, care s-a ocupat de construirea primelor locuinţe pentru tineri prin ANL, a inaugurat prima linie de troleibuz, a dat girul pentru construcţia primului supermarket din Ploieşti, Billa, lângă Gara de Vest, a adus primele autobuze şi tramvaie de provenienţă externă şi a definitivat un proiect rămas de dinainte de 1989, ridicarea statuii lui Mihai Viteazul.
Primarul cu cel mai longeviv mandat, opt ani, Emil Calotă a bifat realizarea cartierului Carino, construirea de locuinţe ANL în zonele 9 Mai, Mihai Bravu, Ion Maiorescu, Lupeni, Democraţiei, Malu Roşu, închiderea rampei de gunoi Teleajen, construirea unor poduri rutiere în bariera Văleni şi zona Gării de Nord.
I-a urmat Andrei Volosevici, cel mai tânăr primar al oraşului de după Revoluţie, care s-a ocupat, printre altele, de achiziţionarea de autobuze şi troleibuze noi, realizarea a 6.000 de locuri de parcare şi construcţia noului stadion Ilie Oană, la standarde UEFA, unul dintre cele mai importante proiecte ale oraşului de după Revoluţie.
Din 2012, primar al municipiului este Iulian Bădescu. În timpul scurs de la demararea mandatului, în Ploieşti au demarat lucrări de reparaţii capitale a liniei de tramvai, dar şi mai multe proiecte de infrastructură care au ca termen de finalizare anul 2015 sau 2016, precum reabilitarea Hipodromului, realizarea unui pasaj suprateran la ieşirea din Ploieşti spre DN 1 de la Gara de Vest, un parc municipal în vestul oraşului pe o suprafaţă de peste 540.000 de metri pătraţi.
Distracţia atunci şi acum. De la filmele pe video la peliculele 3 D
Un peisaj obişnuit din Ploieştiul comunist erau cozile din numeroasele cinematografe din oraş: CFR, Muncitoresc, Tineretului, 23 August, Patria, Modern, unde oamenii ajungeau după o scurtă vizită la cofetărie, pentru o amandină sau un profiterol.
Cum programul de la televizor dura foarte puţin, sălile de cinema erau tot timpul pline de spectatori care urmăreau filme indiene – „Prietenii mei, elefanţii“, „O floare şi doi grădinari“, cele cu arte marţiale – „Sora 13“, „Biciul fermecat“, filmele istorice româneşti şi comediile franţuzeşti, o ofertă destul de redusă.
Nu o dată, pentru că filmele se schimbau doar o dată la şapte zile, oamenii ajungeau la acelaşi film şi de două - trei ori pe săptămână.
Foarte gustate erau şi proiecţiile cu iz ilegalist din apartamente, de la video-urile primite din străinătate. După 1975, cenzura filmelor devenise foarte strictă, astfel că ploieştenii care puseseră mâna pe un astfel de aparat organizau seri de film, cu loc plătit, în care puteai vedea pelicule occidentale.
Între timp, cinematografe de stat au „sucombat“, rând pe rând, în avalanşa traziţiei. Ultimul cinema de stat, Patria, devenit între timp Premiera, şi-a închis porţile la începutul lui 2014, din lipsă de fonduri. Şi pare că nimeni nu le regretă, lucru explicabil prin multiplexurile care s-au deschis în ultimii ani în mall-urile din oraş şi unde poţi urmări cele mai noi filme de oriunde din lume, cu tehnologie de ultimă oră şi într-un confort care a devenit rapid o obişnuinţă.
Duminica pe Bulevard, la Bucov sau la Hipodrom
Înainte de 1989, distracţia înseamna, vara, să mergi pe Bulevard, la „grădiniţă“, un fel de terasă localizată la rondul doi de la Gara de Sud, unde se vindeau mici, suc Brifcor, bere Azuga şi vin pelin, sau la ştrandul de la Bucov, unde ploieştenii făceau plajă, se scăldau în lacul amenajat în parc, iar copiii se dădeau în roţile-leagăn imense, puse în mişcare cu mâna de către părinţi.
Cozile la mici şi eterna bere Azuga erau incredibile în astfel de duminici, însă cartonul cu mici cu muştar şi răcoarea sticlei de bere pe care puneau mâna într-un final sunt amintiri puternice pentru mulţi dintre ploieşteni.
O distracţie de duminică erau şi cursele de la Hipodrom, pe atunci un loc ce aduna sute de adulţi şi copii ce urmăreau cu sufletul la gură cursele spectaculoase de trap şi frumoşii cai, câştigători de concursuri internaţionale.
În timpul anului, în lipsa unor localuri accesibile sau cu meniuri aproape goale, savurate erau petrecerile din sufragerie, în special la aniversări.
Muzica venea de pe discurile de vinil de la pick-up sau, mai târziu, de pe banda de magnetofon, dar era permisă numai până la ora 22.00, când depăşirea acestei restricţii făcea ca sectoristul să apară la uşă.
Era momentul în care intra în scenă o chitară în surdină, se improviza sau se făceau auzite cântecele vechi româneşti şi versurile cenzurate de la Phoenix, Compact şi Andrieş.
Petrecerile erau şi prilej de refulare, în care se râdea pe înfundate la ultimele bancuri cu Ceauşescu sau se comenta situaţia dramatică din ţară.
La distanţă de 25 de ani, situaţia s-a schimbat radical. Acum, la Ploieşti există peste 150 de baruri, restaurante, pizzerii, locuri în care poţi consuma mâncăruri şi băuturi preparate după reţete din întreaga lume, poţi petrece pe cinste, poţi asculta orice muzică şi te poţi întâlni cu prietenii pentru discuţii.
Este, poate, cel mai important câştig al celor 25 de ani scurşi de la Revoluţie. Faptul că oraşul respiră prin fiecare por libertate, iar cenzura, securitatea sau teama de exprimare sunt concepte care au dispărut definitiv din vocabularul şi viaţa ploieştenilor.
Mai puteţi citi
„Capitala aurului negru“, a schiului şi a „aurului lichid“. Prahova se mândreşte cu industria, turismul montan şi podgoriile. Resursele de petrol din adâncurile plaiurilor prahovene, frumuseţea ameţitoare a Bucegilor şi tăria licorilor extrase din solul fertil al podgoriilor Dealu Mare s-au consacrat ca „branduri“ ale judeţului Prahova, elemente care îi imprimă o unicitate inconfundabilă
Brand-uri de oraş. Ploieşti, „capitala aurului negru“. „Oraşul lui Cebei“, „Oraşul Republicii“, „Oraşul lui Caragiale“ au fost doar câteva dintre brand-urile care, de-a lungul timpului, au fost asociate cu Ploieştiul, în favoarea consacrării finale şi contemporane a oraşului drept „capitala aurului negru“.
Cum au ajuns ploieştenii să înlocuiască „Bună ziua” cu salutul „Ce bei?“
FOTO „A o întoarce ca la Ploieşti“. Povestea unei expresii care a făcut istorie
Se încarcă comentariile...
