Poveste din scaun cu rotile. Ploieşteanca Erika Garnier a luat viaţa de la capăt FOTOGALERIE

Ploieşteanca a aflat acum doi ani că are cancer medular. În urma operaţiei a ajuns în scaunul rulant, dar asta n-o împiedică să-şi continue viaţa, să studieze, să joace baschet şi să fie voluntar.

Erika Garnier, o tânără în vârstă de 23 de ani din Ploieşti, sfidează, zilnic, un verdict implacabil: este ţintuită în scaunul cu rotile pentru restul vieţii. A aflat că are cancer la măduvă în urmă cu doi ani şi de atunci a învăţat să aprecieze micile bucurii pe lângă care, noi restul, trecem cu nepăsare.

„Ne dorim mai mult, considerăm că merităm mai mult, alergăm după mai mult, fără a ne da seama, de fapt, că toată această «muncă» ne oferă doar bucurii de moment. Uităm, din grabă sau din orgoliu, să le spunem persoanelor dragi cât de mult le iubim şi cât de mult contează că le avem aproape, că ne putem bucura împreună de Sărbători. Uităm să admirăm frumuseţea primăverii sau să mai surprindem pastelurile toamnei. Suntem prea grăbiţi şi prea comozi pentru o plimbare de câteva minute în parc", spune, cu nostalgie în glas, tânăra de 23 de ani care este, la propriu vorbind, „prizoniera" unui scaun rulant.

Un verdict fără explicaţie

„Realizăm cât de importante şi cât de frumoase sunt aceste lucruri, care ni se par fireşti, mărunte, abia când primim o lovitură zdravănă din partea vieţii, o lovitură care ne trezeşte la realitate, dar care lasă urme extrem de dureroase şi fizic, şi psihic. Aşa cum am primit-o eu, în urmă cu doi ani", continuă Erika.

Cum se poate ca un om sănătos, care până la 21 de ani s-a confruntat doar cu simple răceli, un om care a practicat ani buni sport şi a avut un regim de viaţă echilibrat să se trezească într-o dimineaţă cu o cruntă durere de spate, iar câteva zile mai târziu prizoniera unui scaun cu rotile? Sunt întrebări la care nici medicii prin mâna cărora a trecut Erika nu au ştiut să dea un răspuns.

Nu va mai merge niciodată

„Aşa a fost să fie! Asta a fost ceea ce ne-a spus doctorul care a operat-o. Răspuns care ne-a şocat şi pe noi, ţinând cont că vorbim despre specialişti, pentru care totul are o explicaţie. Înainte de intervenţia chirurgicală ne dădeau şanse de 80% că va merge, iar după ce-a văzut ce era înăuntru totul s-a redus la zero Din fericire, este un tip de cancer care stagnează, nu se extinde, după cum ne-au asigurat specialiştii", ne-a povestit Monica Garnier, mama tinerei. Tot ea a fost cea care i-a dat cea fetei crunta veste, abia după o săptămână de la operaţia în care Erika îşi pusese toate speranţele.

Ce s-a întâmplat atunci cu acea fată înaltă, frumoasă, cu nişte ochi extrem de expresivi, foarte sociabilă, inteligentă şi haioasă?

„Momentul a fost unul dintre cele în care timpul parcă stă în loc. A urmat negarea. Nu putea fi adevărat, nu putea să mi se întâmple mie! Am sperat că le pot demonstra medicilor contrariul, că mă voi putea ridica şi voi putea din nou să fiu, la propriu, pe picioarele mele. Am suferit când am văzut că în cazul meu nu s-au înşelat când au pus diagnosticul că invaliditatea este pe viaţă şi m-am resemnat când mi s-a reconfirmat că nu mai există nicio posibilitate să merg vreodată", a completat Erika.  

Până să-şi accepte noua viaţă, în care scaunul rulant avea să-i devină cel mai bun „prieten", până să înveţe să se îmbrace, să se deplaseze de colo-colo, au fost acele „da de ce-uri?", rămase însă fără răspuns.

Viaţa, privită cu alţi ochi

 „Am avut o perioadă în care m-am cam supărat pe Dumnezeu şi cred că încă mai sunt un pic furioasă pe El. Dar, pe de altă parte, acum văd cât de frumoasă este viaţa, cât de mult şi multe pierdem noi din ea, pentru că punem pe primul plan lucruri care n-au niciun fel de importanţă. Apreciez altfel, cu altă intensitate, tot ceea ce mă înconjoară, şi mă bucur enorm când îi văd pe ai mei liniştiţi. Şi dacă înainte visam să ating Luna şi stelele, acum nu-mi doresc decât să mă pot plimba prin ploaie o zi întreagă", ne-a spus Erika, într-unul din momentele în care şi-a lăsat, parcă, sufletul să vorbească. Nu o face prea des pentru că nu vrea să-i întristeze pe cei din jurul ei şi pentru că urăşte să fie compătimită. Pentru ceilalţi, ea trebuie să fie Erika puternică, ambiţioasă, acea prietenă „gălăgioasă", hazlie, o „pată" de optimism, dornică la fiecare pas să ajute şi să-i încurajeze pe cei care suferă mai mult decât ea.

Primul instructor, raza de speranţă

Recunoaşte că în spatele acestor îmbunătăţiri psihice a stat primul ei instructor, Stelian Mătreaţă, din cadrul Fundaţiei Motivation România, cel care a învăţat-o să manevreze scaunul rulant. „Este o fată puternică, dornică să înveţe, iar progresele au venit repede. Încă mai trebuie să lucreze ca să se descurce singură, să depăşească obstacolele pe care le întâlneşte. Practic, totul este ca un antrenament continuu", ne-a mărturisit Stelian Mătreaţă.

Îşi continuă facultatea, joacă baschet şi face voluntariat

Lovitura vieţii a primit-o în momentul în care era studentă în cel de-al III-lea an la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, când îşi făcea mari planuri pentru realizarea şi obţinerea diplomei de licenţă.

A fost nevoită atunci să abandoneze proiectul, aşa cum i-au fost date peste cap toate celelalte planuri. Dar când a văzut că viaţa continuă, fie ea şi-ntr-un scaun rulant, Erika a reuşit să se mobilizeze să-şi refacă lista de priorităţi.

Lucrare despre cei cu dizabilităţi

Astfel, anul trecut s-a reînscris la facultate, la zi, a luat toate examenele, iar acum se pregăteşte pentru licenţă. „Voi scrie ceva despre persoanele cu dizabilităţi, despre maniera de integrare în societate ", ne-a spus Erika, foarte optimistă de reuşita acestui proiect.

Odată cu revenirea la şcoală a prins încredere să încerce şi noi activităţi. Acum lucrează ca voluntar la Fundaţia Motivation, unde din beneficiar a devenit o persoană de bază. „Învaţă repede şi face de toate. Lucrez în acest domeniu din 2001, am întâlnit persoane şi persoane, însă Erika este unul dintre cei mai puternici, optimişti şi ambiţioşi oameni pe care i-am întâlnit. La noi este mai multă viaţă de când a venit ea", ne-a spus Mirela Cîrlan, coordonator de proiect în cadrul Fundaţiei Motivation, punctul de lucru din Ploieşti.

Face sport, citeşte şi găteşte

De asemenea, s-a înscris la şcoala de şoferi şi în echipa de baschet, sport pe care l-a practicat în timpul liceului. Îi place să citească şi este pasionată de arta culinară şi ori de câte ori are ocazia nu ezită să prepare de la banalii cartofi prăjiţi până la cele mai sofisticate mâncăruri din bucătăriile internaţionale.

Participă la seminarii, unde are un cuvânt important de spus pentru încurajarea celor care, asemenea ei, au crezut şi cred că imobilizarea într-un cărucior înseamnă sfârşitul vieţii.

„Este doar un alt drum pe care-l parcurgi de la zero. Şi mă bucur că am putut trece peste momentul cel mai greu al vieţii mele şi că am putut descoperi oameni care, în ciuda imposibilităţii de a merge, sunt fericiţi. Iar pe chipul lor am văzut fericire adevărată, nu mimată. Sunt sigură că voi avea parte şi eu de ea", ne-a mărturisit tânăra noastră interlocutoare.

Ai aflat ceva interesant, ai pozat sau ai filmat? Scrie-ne pe ploiesti@adevarul.ro!

Pentru ultimele noutăţi din Prahova, click pe poza de mai jos: