Care este originea banalului cuvânt „recamier“. Legătura piesei de mobilier cu o graţioasă franţuzoaică exilată de Napoleon şi ucisă de holeră
0
Un celebru tablou realizat în anul 1800, în care este portretizată frumoasa „împărteasă a artelor“, Madame de Recamier, a îmbogăţit vocabularul universal cu un nou cuvânt, „recamierul“. Modelul de divan pe care a pozat graţioasa femeie exilată de Napoleon se numeşte, din secolul al XIX-lea, recamier, desemnând canapeaua cu un singur capăt răsucit
Juliette Récamier, pe numele său întreg Jeanne-Françoise Julie Adélaïde Récamier (4 December 1777 – 11 May 1849, născută Bernard), a fost soţia unui bancher bogat şi, totodată, una dintre tinerele cele mai renumite şi mai frumoase ale epocii sale. În salonul doamnei de Recamier se întâlneau realiştii, partizanii restauraţiei Bourbonilor şi cei care i se opuneau lui Napoleon, fiind frecventat de intelectuali ca Jacques-Louis David, Benjamin Constant sau François-René de Chateaubriand. Din cauza faptului că avea relaţii cu scriitori antimonarhici, „împărăteasa artelor“, aşa cum era supranumită Juliette, a fost exilată de Napoleon.
Povestea tabloului care a dat naştere cuvântului „recamier“ începe la 1800, pe când Juliette Récamier avea vârsta de 23 ani. Acesta şi-a comandat portretul pictorului francez Jacques-Louis David. Acesta a fost nemulţumit de condiţiile de lucru, spunând, printre altele, că odaia „este prea întunecată şi lumina cade prea de sus“.
Tabloul, de format orizontal, o reprezintă pe Juliette Récamier într-o poziţie semi-alungită pe o sofa în stil Empire, cu braţul stâng sprijinit pe două perne şi cu mâna dreaptă pe picior. Doamna de Recamier este întinsă pe o parte, partea superioară a corpului fiind răsucită, sugerând castitate.
Juliette Récamier este îmbrăcată cu o lungă rochie albă în stil antic, cu talie ridicată, şi cu picioarele goale. Nu poartă bijuterii şi nici nu este machiată, iar părul scurt şi creţ este strâns într-un sobru stil roman cu o panglică. Doamna de Récamier este văzută de la distanţă, astfel că faţa pare a fi destul de mică, sugerând mai puţin un portret cât un ideal de eleganţă feminină.
Ceea ce interesează pentru istoria cuvântului „recamier“ este ambientul camerei în care plasat portretul. Tipul de divan din tablou, pe care este întinsă Juliette este cunoscut încă de atunci cu numele de recamier. Acesta devine aproape instantaneu substantiv comun, un termen de comerţ folosit în secolul al XIX-lea pentru canapelele cu un singur capăt răsucit.
În ambientul tabloului mai apar o banchetă pentru picioare şi o lampă romană, tip de moblier care tocmai fusese descoperit în urma săpăturilor arheologice de la Pompeii şi Herculaneum.
Tabloul se află acum la Luvru
Portretul doamnei Récamier (în franceză Portrait de madame Récamier) a fost realizat în ulei. Tabloul a fost intenţionat neterminat de către pictor când acesta a aflat că François Gérard (unul din ucenicii săi) fusese angajat înaintea lui să picteze un portret al aceluiaşi model (portretul lui Gérard a fost terminat în 1802).
În prezent, tabloul, care nu a fost semnat, este expus la Muzeul Luvru din Paris.
Madame de Recamier a fost portretizată în mai multe tablouri, precum şi în sculpturile lui Antonio Canova, care o înfăţişează pe Juliette ca una dintre graţii, acoperită de voaluri diafane.
Recamierul este un eponim
Din punct de vedere lingvistic, recamier este un eponim (de la grecescul Eponymos - cel care dă numele), adică un cuvânt folosit în terminologia lingvistică cu trei înţelesuri: personaje ale căror nume proprii ajung să desemneze o altă entitate decât cea pe care au numit-o iniţial, numele proprii devenite nume comune şi substantivele comune care îşi au sursa în nume proprii (este şi cazul cuvântului recamier).
De altfel, René Magritte a parodiat aceaastă pictură în 1951 într-un celebru tablou eponim (Perspective: Madame Récamier by David), reprezentând un sicriu rabatabil, aflat în prezent la National Gallery of Canada.
Tabloul eponim al lui Magritte, devenit la fel de celebru, o parodie după originalul pictat de David
„Sunt multe astfel de exemple în istorie, de substantive care provind de la nume proprii şi care, deseori, au o poveste amuzantă. Amfitrion, de exemplu, are o etimologie interesantă, plecând de la personajul mitic Amphitrion, rege grec, soţul Alcmenei. Aceasta a avut doi fii, Ificles şi Hercules, ultimul născut în urma legăturiii ei cu Zeus, care a luat înfăţişarea soţului credincioasei femei. Astfel, Amfitrion a devenit simbolul gazdei ospitaliere. De asemenea, ghilotina, instrumentul de decapitare folosit pe vremea Revoluţiei Franceze, poartă numele doctorului Guilottin, creatorul ei şi una din primele victime“, ne-a spus istoricul ploieştean Dorin Stănescu.
Cine a fost Jeanne-Françoise Julie Adélaïde Récamier
În 1793, când împlineşte 15 ani, Juliette este căsătorită cu unul dintre prietenii tatălui ei (notar regal), Jacques – Rose Récamier, un bancher cu treizeci de ani mai în vârstă decât ea. Căsătoria a dat naştere speculaţiei că Juliette era, în realitate, fiica lui Jacques – Rose Récamier, teză susţinută şi de biografi, însă niciodată dovedită. Prin căsătorie, bancherul ar fi dorit să o facă pe Juliette moştenitoarea sa de drept.
Foarte frumoasă, timidă, modestă şi îndrăgostită de literatură, Madame de Recamier a fost admirată de bărbaţii celebri ai epocii - Chateaubriand, Lamartine, Balzac, Robespierre, Jean Baptiste Jules-Bernadotte şi Lucien Bonaparte.
Chiar dacă nu a avut o viaţă de familie fericită – în epocă erau zvonuri că Juliette a rămas virgină până la vârsta de 40 de ani – aceasta a rămas fidelă soţului vârstnic. Se îndrăgosteşte de prinţul Augustus al Prusiei care îi scrie soţului Juliettei să-i acorde divorţul, însă Jacques – Rose Récamier îşi roagă soţia „să aibă milă de bătrâneţea şi sărăcia lui“, astfel că Juliette va refuza cererea în căsătorie a prinţului Augustus.
François René Chateaubriand (1768-1848), scriitor şi om de stat francez, a fost un alt admirator al Juliettei. S-au întâlnit în 1819, în salonul doamnei de Stael, şi de atunci, până la moartea lui Chateaubriand, în salonul şi în braţele doamnei de Recamier, au fost legaţi de afecţiune sinceră şi puternică.
Tabloul din 1802 al doamnei de Recamier, pictat de Francois Gerard, ucenicul lui Jacques-Louis David
Notorietatea doamnei de Recamier şi prietenii antimonarhici care frecventau salonul acesteia nu sunt pe placul lui Napoleon şi a împărătesei Josefina. În plus, Julietta respinge invitaţia împăratului de a veni la Curte şi de a deveni doamnă de onoare a Josefinei. Este motivul pentru care Napoleon refuză să se implice în salvarea Băncii Récamier, în 1806, astfel că aceasta a falimentat.
În 1809, pe baza tuturor acestor circumstanţe, Napoleon o îndepărtează din Paris pe „împărăteasa artelor”. A stat o scurtă perioadă în Lyon, oraşul naşterii, apoi la Roma şi, într-un final, la Napoli.
Spre finalul vieţii a orbit şi a fost răpusă, la 71 de ani, de holeră. Este înmormântată în cimitirul Montmartre din Paris.
Istoria canapelelor: de la romani la recamier şi rolul social al canapelei
Istoria canapelelor începe în societatea romană antică, unde această piesă de mobilier apare în sala de mese (tricliniu). Trei canapele erau aranjate în jurul unei mese mici, iar bărbaţii se întindeau în timp ce mâncau, în timp ce femeile serveau masa, în continuare, de pe scaune normale.
În Regatul Britanic, unde cuvântul canapea nu prea este folosit, ci „sofa“, originea obiectului de mobilier vine de la cuvântul arăbesc care desemna o secţiune ridicată din podea, mobilată cu covoare şi perne, puse deoparte pentru oaspeţii de seamă. „Sopha“ şi-a făcut debutul în limba engleză în anul 1717, fiind precedată de divan (1702). Design-ul sofei era conceput cu braţe solide, tapiţate, locuri de şezut cu perne şi cu spătar tapiţat, dar care arăta rama lor sculptată în lemn.
„Canapeaua“ (din franceză, „se coucher“ / „a se culca“), avea rol de pat în Evul Mediu. Treptat, în secolul al XVII-lea a început să desemneze un „pat de zi“, ajungând, în secolul al XIX-lea, un obiect de şezut special conceput pentru doamne.
Concepţia canapelei a început să includă, pentru comoditate maximă, un spătar şi un singur capăt răsucit şi tapiţat, destul de înaltă pentru a oferi odihnă şi relaxare spatelui şi capului.
Este momentul apariţiei în scenă a recamierului. La 1800, Juliette Récamier îi pozează lui Jacques-Louis David, pe un divan, iar canapeaua devine celebră odată cu tabloul, purtând numele de recamier.
Iniţial o piesă de mobilier elitistă, chiar şi după industrializare, canapeaua tapiţată a devenit un element indispensabil al mobilierului din clasa de mijloc şi micile gospodării, ajungând, în zilele noastre, un termen legat invariabil de viaţa de familie şi cultura televiziunii.
În zilele noastre, cele mai frecvente tipuri de canapele din prezent sunt „loveseat“ (sau britanic cu două locuri), sofa sau canapea (două sau mai multe locuri). O canapea secţională este formată din mai multe secţiuni (de obicei de la 2 la 4) şi include cel puţin două piese care se întâlnesc la un unghi de 90 de grade sau uşor mai mare. Alte variante includ divanul, canapea fără spătar sau parţial sprijinită, şezlong (lung cu un singur braţ), canapé (o canapea ornament de 3 locuri), precum şi otomanul (în general considerat un taburet). Pentru a economisi spaţiul, unele canapele îşi dublează funcţionalitatea, având şi rol de pat (canapea-pat). Există, de asemenea, canapele cunoscute prin numele lor de marcă înregistrată, cum ar fi un şezlong.
Vă mai recomandăm
Povestea cuvântului „mitocan“, spusă de un poliţist ploieştean. În jurul anului 1920, Dumitru Carapancea, şeful Poliţiei din Ploieşti a căutat originea unui cuvânt tot mai folosit în limbajul epocii şi care, mai târziu, avea să cunoască o lungă carieră, „mitocan“. Om instruit, Carapancea cocheta cu scrisul şi a publicat nuvele savuroase, în care lua în râs inclusiv poliţiştii. El a explicat cum „mitocan“ provine de la cuvântul „bumbac“
De unde vin simbolurile de pe tastatură şi care e originea cuvântului Bluetooth? În calculatorul nostru, pe tastatură, sunt o mulţime de semne pe care le luăm ca şi cum le-am şti de o viaţă. Cunoaştem foarte bine simbolul de Shut Down sau cel de pauză de la o melodie. Dar de unde vin ele?
Se încarcă comentariile...
