Ploieşti: Găzarii îşi duc povestea mai departe

Adrian Cojocaru lucrează cu instalaţii performante, complet mecanizate

Poveştile oamenilor care au lucrat la gura sondei şi în rafinării descriu realitatea unei industrii care a dus faima acestor locuri.

Fiecare petec de pământ sfinţit de lupta şi truda omului îşi are eroii săi. Unii a căror aură se pierde în negura timpului, alţii cărora încă le mai poţi strânge mâna în semn de recunoştinţă că au dat strălucire urbei. Pentru ploieşteni, eroul bardei este Mihai Viteazu, eroii culturii sunt Caragiale şi Nichita, iar zecile de mii de oameni care au lucrat în industria petrolieră sunt eroii aurului negru.

Povestea lor a început în anul 1857, cu întreprinzătorul cofetar Marin Mehedinţeanu, care realizează, pentru prima dată în lume, o ,,fabrică de gaz“ din care obţinea ,,lampantul“ necesar iluminării unor oraşe şi locuinţe. Din rafinăria lui, aflată în partea de sud-est a Ploieştiului, pleca combustibilul necesar iluminatului cu petrol în Bucureşti.

L-a urmat, în anul 1880, comerciantul Ion Niculescu Bazar (sau Bazgar), care, conform datelor existente la Muzeul Naţional al Petrolului din Ploieşti, a pus ban pe ban din comerţ şi vânzarea unor imobile şi a înfiinţat o rafinărie de petrol în suburbia Sf. Filofteia. Prelucra zilnic un vagon de ţiţei şi avea şi o dogărie, necesară pentru aducerea materiei prime în butoaie de lemn, cu căruţele, de la Băicoi. Ce se obţinea din distilare se depozita în vase de lemn îngropate în pământ. Abia în anii 1904 şi 1905 vine al treilea val, cu înfiinţarea rafinăriilor „Româno-Americană“ (azi rafinăria Lukoil) şi Vega, situate în zonele de Est, respectiv de Nord ale oraşului ce vedea conturându-se în jurul său o industrie petrolieră tot mai solidă.

Vechea gardă a aurului negru

Din anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, povestea a fost scrisă de oameni care încă sunt printre noi. „Aproape 60 de ani, industria de petrol a ocupat un rol major în viaţa mea“, mărturiseşte inginerul Ioan Tohăneanu, care la 72 de ani ai săi spune cu mândrie că e petrolist.

A fost martorul reconstrucţiei industriei de petrol din anii 50, care s-a făcut sub supravegherea specialiştilor sovietici. Din URSS s-au importat masiv tehnologie şi echipamente considerate la vremea aceea de înaltă clasă. „Într-un fel, aşa şi era, industria noastră fiind decimată de bombardamentele din timpul războiului. Forţa de muncă se specializa din mers, munca era grea, preponderent fiind efortul fizic, echipamentele erau prea puţin automatizate. Presiunea asupra personalului era foarte mare. Norma stabilită, critica din şedinţele de producţie, de sindicat sau de partid nu ţineau cont de stres. Nici nu se ştia despre aşa ceva atunci. Se munceau 10-12 ore pe zi şi salariile erau de mizerie. Abia dacă banii primiţi - îmi aduc aminte de vreo 300 de lei-, îţi ajungeau să-ţi cumperi o pereche de pantofi sau un metru de stofă bună, de lână“, spune Ioan Tohăneanu.

Şi sarcinile de producţie au fost tot mai mari, iar cei care băteau recorduri erau „fruntaşi în producţie“ şi erau premiaţi simbolic cu insigne şi medalii. „Apoi aveau «satisfacţia» participării prin muncă voluntară, după serviciu, la demolări şi construcţii civile, la eliminarea urmărilor bombardamentelor“, îşi aminteşte inginerul.

Protecţia mediului nu exista

Despre protecţia mediului nici nu putea fi vorba. Se emanau în atmosferă gaze toxice, se deversau produse chimice pe teren şi în râuri. Se muncea şi cu cârca, mai ales că în unele zone ţiţeiul mustea în rocă, în mine de suprafaţă şi era colectat cu găleata.

„Cam după anul 1966 a început tehnologizarea industriei de petrol. Au pătruns şi în această ramură aparatură şi echipamente moderne, din Germania, SUA, Anglia, Franţa... S-au făcut cursuri de specializare în ţară şi străinătate şi personalul a stăpânit rapid noile tehnologii“, explică Ioan Tohăneanu.

În anii 80, parcurile de producţie devin tot mai mari, apar sute şi sute de schele, complexe de rafinare şi chimizare mari şi se prelucra petrol şi din import. După Revoluţie, a început regresul, producţia scăzând treptat, dar a urmat o altă perioadă de retehnologizare şi diferenţeşe între trecut şi prezent s-au accentuat.

Adrian Cojocaru are 25 de ani şi lucrează ca inginer de foraj de un an de zile. Deşi de la 1 octombrie stă acasă doar două săptămâni pe lună din patru, deoarece are numai muncă de teren, spune că îi place ceea ce face. Lucrează 12 ore pe zi, merge pe şantierele din ţară unde firma are lucrări de foraj şi supervizează operaţiile, participă la întocmirea rapoartelor zilnice şi se asigură că regulile de protecţie a muncii sunt respectate. Pe lângă unele utilaje vechi care încă s-au mai păstrat, Adrian lucrează cu instalaţii performante, complet mecanizate. „Totul se face pe computer, iar timpul de lucru al utilajelor cu care lucrăm azi este mai scurt decât al celor din trecut. Pe de altă parte, pentru un proaspăt absolvent de studii superioare, salariul este convenabil şi poţi să îţi faci un credit ipotecar pentru cumpărarea unei locuinţe, dacă doreşti“, explică Adrian diferenţele faţă de trecut. Credit le dau, lor petroliştilor, şi ceilalţi cetăţeni ai urbei, în speranţa că vor duce mai departe renumele de găzari.