Averea uluitoare a fostei Biserici Sfântul Nicolae din Piteşti. Avea spaţii în care funcţionau berării, cafenele, restaurante şi cofetării

Până în 1962, în centrul Piteştiului străjuia vechea catedrală Sfântul Nicolae. Lăcaşul, cunoscut ca şi Biserica cu ceas, după orologiul instalat în turla clopotniţei, a fost, ani buni, una dintre cele mai bogate biserici ale oraşului. A ajuns însă, în ultima parte a existenţei sale, un biet aşezământ cu doar 20 de enoriaşi şi a sfârşit trist sub tancurile comuniste, din raţiuni de sistematizare urbană.

Ridicată în anul 1812, la intersecţia vechilor străzi Şerban Vodă cu Doamna Bălaşa, pe locul unei vechi biserici din secolul al XVIII-lea care a fost ruinată la cutremurul din anul 1802, fosta biserică Sfântul Nicolae din centrul Piteştiului a fost afectată de incendiul din 1848, care a mistuit o parte din clădirile oraşului. A fost însă rezidită a treia oară de enoriaşi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Lăcaşul a fost, ani buni, una dintre cele mai bogate biserici ale urbei. 

„Cafe de France” şi „Hala de Bere” aduceau venituri consistente Biericii Sfântul Nicolae

În urmă cu două secole, biserica avea o avere imobiliară impresionantă: şapte terenuri cu embatic (modalitate de arendare pe termen foarte lung, pe durata căreia, arendaşul beneficia de toate drepturile de proprietate) pe străzile Brătianu, Lascăr Catargiu şi Fântâni şi alte două terenuri din centrul oraşului, trecute ulterior de primărie în domeniul public. În plus, deţinea patru prăvălii în buricul Piteştilor care erau închiriate unor comercianţi. Asta, după ce, anterior, stăpânise inclusiv o proprietate întinsă în satul Geamăna, zona Vătăşeşti.

Prin diverse donaţii făcute de enoriaşi, lăcaşul deţinea inclusiv câteva bunuri mobile importante, printre ele, un ceas dăruit în anul 1873 de farmacistul Ştefan Babic, ce avea să fie instalat în turla clopotniţei şi conectat cu clopotul bisericii, şi un policandru donat de Casa MS Regele Carol, cu următoarea inscripţie: „Închină bisericii din oraşul Piteşti cu hramul sfântul şi făcătorul de minuni Nicolae, Carol I al României, acest odor în amintirea zilelor de 9 mai 1866, 10 mai 1878 şi zilei de 14 decembrie 1877, ziua reîntoarcerii acasă după izbânzile din Bulgaria”. În plus, lăcaşul deţinea o serie de obiecte de cult valoroase care, ulterior, aveau să ajungă în diverse colecţii muzeale. 

„La un moment dat, într-adevăr, în a doua jumatate a sec. XIX, această biserică a fost una dintre cele mai bogate, fiindcă, printre enoriaşii săi se aflau cei mai bogaţi piteşteni. Asa a ajuns să deţină spaţii comerciale, să trăiască şi din chiria lor”, explică, pentru Adevărul, directorul Filarmonicii Piteşti şi fost director al Centrului Cultural Piteşti, Jean Dumitraşcu. 

„Biserica realiza cele mai mari venituri în urma închirierii prăvăliilor, în special din chiria restaurantului <<Cafe de France>> şi mai apoi a <<Halei de Bere>>. În 1879, s-au făcut investiţii la prăvălia bisericii <<Cafe de France>> (...). De cele mai multe ori chiriaşii erau îndărătnici şi încercau să se eschiveze de la plata chiriilor faţă de biserică deoarece, pe bună dreptate, unele prăvălii aveau acoperişul vechi din şiţă mare prin care apa şi zăpada intrau lesne. Pentru recuperarea chiriilor restante, preotul Mateescu a apelat de-a lungul timpului la instanţa de judecată pentru a soluţiona aceste diferende”, explică, istoricul Aurel Radu, care a cercetat fondurile de arhivă ale Bisericii Sf. Nicolae şi Episcopia Argeşului, aflate în păstrarea Arhivelor Naţionale – Serviciul Judeţean Argeş.

Primul cinema sonor din Piteşti funcţiona într-o clădire ce aparţinea Bisericii Sfântul Nicolae

Lăcaşul a avut, de-a lungul timpului, puţini enoriaşi, niciodată mai mult de 100 de familii, într-adevăr bogate, dar puţin implicate în viaţa bisericii. Biserica a fost „catedrală” a oraşului, dar a devenit, ulterior, filială a Bisericii Sf. Gheorghe. De-a lungul anilor însă, o parte din terenurile cu embatic au fost răscumpărate de proprietarii caselor, iar în 1915, când biserica ajungea parohie, lăcaşul mai avea o singură prăvălie care îi aducea, totuşi, un venit anual constant.

 Foto: În 1915, biserica a devenit parohie

„Această prăvălie a fost închiriată prin licitaţii periodice fiind folosită ca: berărie, cafenea, restaurant, cofetărie, iar din anii 30 a fost transformată de către Gheorghe Gall, proprietarul cinematografului Aquila, în primul cinema sonor din Piteşti. Deşi preoţii s-au plâns adesea de veniturile insuficiente realizate de biserică, de-a lungul timpului, a existat totuşi un excedent financiar anual care era investit în bonuri valorice, depuse la diferite instituţii bancare. 

Foto: Cofetăria Secărescu a funcţionat într-unul din spaţiile aflate în proprietatea bisericii

Începutul secolului XX, a fost, pentru Biserica Sf. Nicole şi începutul sfârşitului. 

„Enoriaşii săi au scăpătat, au apărut alţi oameni bogaţi, în alte zone ale oraşului. Biserica a avut de suferit, la un moment dat a trecut în subordinea Bisericii Sfântul Gheorghe din apropiere. Probabil a contat şi vreun preot care nu şi-a făcut treaba. Există documente care vorbesc că ar mai fi avut, la un moment dat, doar 20 de enoriaşi arondaţi. Cert este că, din cauza problemelor financiare, în 1910, Biserica Sf. Nicolae vinde primăriei două imobile din str. Plevnei, iar la 1922 scoate la vânzare şi Hala cu Bere. O fi fost şi vreun blestem?... Mi se pare straniu, azi, cum o biserică a gestionat nişte restaurante, a făcut plasamente financiare şi a vândut cruci vechi... pe perioada mandatului preotului Dumitru Angelescu (1901-1935)”, mai spune fostul director al Centrului Cultural Piteşti, Jean Dumitraşcu.

Abunţ de vânzare a unui spaţiu al bisericii

Inflaţia a afectat averea lăcaşului

A fost, de fapt, vorba de criza financiară care a afectat serios lăcaşul ale cărui venituri erau în bonuri valorice, depuse la bănci. „Odată cu venirea crizei financiare mondiale din perioada 1929-1933, depozitele financiare au fost blocate şi inevitabil s-au devalorizat prin inflaţie. Pentru a face faţă cheltuielilor apăsătoare pentru restaurarea bisericii, preoţii parohiali au făcut apel la sprijinul financiar din partea enoriaşilor sau al autorităţilor statului, în principal de la Ministerul Cultelor şi de la Primăria Piteşti şi mai puţin la depozitele sale bancare”, explică istoricul Aurel Radu.
 

La 1936, Paraschiv Popescu, preot în funcţie la acea vreme, descria vechea biserică astfel: „E prea trist a mai vorbi despre înfăţişarea Bisericii Sf. Nicolae, biserică de centru, aşezată într-o poziţiune dintre cele mai frumoase. Ce contrast izbitor între situaţia sa geografică şi înfăţişarea sa umilă, săracă, prea săracă şi părăsită”.

"Majoritatea credincioşilor acestei biserici nu mai văd altceva decât o acumulare de bogăţie trecătoare"

Exista un contrast izbitor cu bunăstarea încă evidentă a puţinilor săi enoriaşi, prea puţin preocupaţi de cele sfinte, după spusele preotului. 

"Parohia Bisericii Sf. Nicolae cuprinde o enorie numai de 89 familii care nu o pot lăuda din punct de vedere religios-moral căci oricâte sforţări am făcut în timp de un an de la venirea mea la această biserică – predici, cântare bine studiată şi simţită, acum mă străduiesc să formez şi un mic cor – tot n-am putut să-i îndrept pe calea bisericii decât prea puţini […] Misterul acestei răceli nu este greu de pătruns dacă vom spune că majoritatea credincioşilor acestei biserici sunt bine înstăriţi din punct de vedere material şi nu mai văd altceva decât o acumulare de bogăţie trecătoare, pe când pe cea veşnică, fie că o înţeleg, fie că nu o înţeleg, dar nu o agonisesc”, consemna, la 1936, preotul Paraschiv Popescu, citat din arhive, de istoricul Aurel Radu. 

Deşi la 1955, prin hotărârea Consiliului de Miniştri, Biserica Sf. Nicolae a fost inclusă pe lista monumentelor istorice din România, printr-o altă hotărâre a Consiliului de Miniştri, dată şapte ani mai târziu, în aprilie 1962, şi semnată de preşedintele Gh. Maurer, s-a decis scoaterea sa de pe lista monumentelor istorice, iar Departamentul Cultelor a avizat demolarea ei. În iulie 1962, lăcaşul era ras, în trei ore, de pe faţa pământului cu un tanc sovietic, în faţa a mii de piteşteni ieşiţi în stradă.

„Exista o traditie nefastă la Piteşti a demolării bisericilor, prima care a fost rasă de pe suprafaţa pământului fiind cea a Schitului Buliga, pentru a se construi sediul Prefecturii Argeş, la sfârşitul secolului al IX-lea, demolare ce a avut girul ministrului Spiru Haret, mai apoi şi pe al lui Take Ionescu. Aşa că, la 1962, comuniştii s-au inspirat, în numele sistematizării, de la liberali. Nu a fost o politică de demolare, altfel nu ar mai fi ramas nici una în picioare. Nici dracul comunist nu a fost atât de negru”, mai spune Jean Dumitraşcu.

Din fosta bserică se mai păstrează astăzi doar câteva obiecte: ceasul din turlă şi pisania spartă, ajunse în posesia Muzeului Judeţean Argeş, policandrul dăruit de regele Carol I şi un clopot – la Biserica din satul Enculeşti – Valea Mare; sfeşnicele împărăteşti – la Biserica Sf. Treime din Piteşti şi un alt clopot, al doilea, la Biserica din satul Podu Broşteni – Costeşti. 

În urmă cu 10 ani, pe locul în care odinioară se ridica Biserica Sfântul Nicolae s-au făcut unele săpături arhologice, care însă n-au scos la iveală lucruri spectaculoase. 

„Din pacate, nimic relevant. Am sperat, în vara anului 2007, că se vor face descoperiri, intenţia Primăriei Piteşti fiind de a se acoperi cu un pavaj de sticlă... Nu a fost să fie”, încheie fostul director al Centrului Cultural Piteşti, Jean Dumitraşcu.