Carmen Rădulescu, fascinată de motani

Purtătoarea de cuvânt a Casei Judeţene de Pensii este fericita posesoare a unui superb motan birmanez. Felix este răsfăţatul familiei şi cel mai devotat prieten a lui Carmen.

Specialista în comunicare şi relaţii publice a Casei Judeţene de Pensii, o persoană plină de energie şi dinamism care nu se plânge niciodată, în ciuda volumului de muncă pe care-l presupune un asemenea job. Îîşi începe fiecare dimineaţă salutându-l pe Felix, motanul birmanez în vârstă de nouă luni care a reuşit să-i readucă lui Carmen zâmbetul pe buze după ce şi-a prierdut cel mai drag prieten patruped: pe Bella, un alt pisoi simpatic ce şi-a dat ultima suflare sub roţile unei maşini.O pierdere pe care numai iubitorii de animale o pot înţelege!

 “De când eram foarte mică, mi-am dorit o pisicuţă. Visam la o felină albă, albă, ca Ducesa din Pisicile aristocrate. N-a fost chip să-i conving pe ai mei până acum şapte ani când am reuşit să complotez cu o colegă a tatălui meu care mi-a adus, într-o zi, o pisicuţă mică şi dulce de care m-am îndrăgostit pe loc. I-am spus Bella, pentru că era atât de frumoasă şi i-am făcut cunoştinţă cu tata care, în ciuda înverşunării pe care mi-a arătase de câte ori deschisesem până atunci subiectul,  n-a putut să-i reziste. În câteva ore erau cei mai buni prieteni! Am aflat, câteva săptămâni mai târziu, că Bella nu era o ea ci un el. O vecină îi explicase tatălui meu cum stau lucrurile şi m-am trezit, la mare, pe plajă, cu un telefon:  Alo,  Bella  nu e  Bella, ... e Belu! I-am păstrat numele iniţial şi a rămas,pentru toţi, motanul Bella, un golan şi un răsfăţat, adorat de toţi cei care ne-au trecut pragul.”, povesteşte Carmen. Nu vrea să-şi mai amintească despre ceea ce a însemnat, câţiva ani mai târziu, pierderea micuţului său prieten şi cât de durerase au fost, pentru ea, cuvintele celor care-i explicau sec : Era doar o pisică!.

Îşi aminteşte însă, cu plăcere,  de prietenii ei care încercau s-o consoleze şi s-o scoată, într-un fel sau altul, din depresia care o cuprisese.

“Mi-au adus chiar şi un căţeluş, dar n-a avut efectul scontat de ei. Până-ntr-o zi în care mi-au găsit, pe Internet, tot un pui de pisică birmaneză. Mi-au arătat fotografia şi le-am spus hotărât: Pe el îl vreau. S-au dus tocmai la Giurgiu ca să mi-l aducă şi am apreciat, din suflet, gestul lor. Nişte oameni minunaţi!”, povesteştee Carmen, mângâind blaniţa pufoasă a lui Felix, motănelul care doarme , în fiecare seară, în dulapul stăpânei sale, pisoiul care o aşteaptă de la muncă, zi de zi, la aceeaşi oră, ca un prieten devotat,fix în uşă  şi care  nu ratează niciodată sacoşele de cumpărături pe care le foşneşte, încolo şi încoace, făcând adevărte jonglerii  şi chiar numere de magie, transformându-le, în câteva minute,  în pungi  ... de confetti.

 Ce-i  place:
Îi place lectura şi savurează la maximum fiecare clipă de relaxare în care poate citi, liniştită, un roman SF ( preferatele sale) sau reciti un volum al lui Emil Zolla sau al lui William Shakespeare. Adoră marea şi i-ar fi plăcut să locuiască, undeva, aproape de valuri .

 Ce nu-i place:
 Nu-i plac şerpii şi urăşte frigul. Nu-i place iarna niciun pic, în schimb, vara o  face să se simtă extraordinar: “Cu cât e mai cald, cu atât mă simt mai în formă. Nu contează că e caniculă şi cei din jurul meu tânjesc după o rafală de vânt, mie mi-e  foarte bine!”

Întrebări şi răspunsuri

 Cum este munca la stat?
Volumul de activitate e mare, dar nu mă vait, pentru că fac ceea ce-mi place. Ritmul este unul foarte alert şi mă ţine, tot timpul, în priză, conectată la tot ceea ce se întâmplă în jurul meu. Nu m-am plâns niciodată de muncă, mai ales că am început de foate jos, ca angajat al  ICRA. Am ajuns să am un job care mă reprezintă şi pe care l-aş face cu plăcere, toată viaţa.

 Profil:
Născută : 19 februarie 1967
Studii:   Facultatea  de Comerţ şi Relaţii Publice a Universităţii Constantin Brâncoveanu –Piteşti. Are o specializare în comunicare şi relaţii publice şi un master în management în administraţie şi servicii publice.
 Familie : necăsătorită