Mese-ntinse şi delicatese gastronomice evocate în romanul „Sfârşit de veac în Bucureşti“

Piftia, un sortiment nelipsit de pe ospeţe. FOTO: adriana-mytonebook.blogspot.com

Pe masa întinsă „tremurau în castroane piftii îngălbenite de grăsime al căror adânc e întunecat de câte o aripă sau picior de curcan“. Aşa începe Ion Marin Sadoveanu să istorisească un ospăţ în cartea „Sfârşit de veac în Bucureşti“

Scriitorii români au abordat în operele lor şi teme care pot scăpa la o primă citire, când tentaţia cititorului este de a se concentra strict pe subiectul principal abordat de autor. 

Ne referim aici la modul în care au fost descrise, în diferite contexte, nenumărate reţete culinare, modul de preparare sau ospeţe îmbelşugate, unii cu mult har, alţii cu mai puţin. 

Astfel de scrieri au lăsat posterităţii Nicolae Filimon, George

Călinescu, Mihail Sadoveanu sau Ion Marin Sadoveanu. 

Ultimul, în romanul „Sfârşit de veac în Bucureşti“ ne „invită“ acasă la un personaj al cărţii, Iancu Următescu, un arhivar

parvenit, unde fuseseră invitate rude şi prieteni. Despre ce le-a fost oferit la masă şi ce-au sorbit de prin pahare, în cele ce urmează. 

Iar după cum narează Ioan Sadoveanu, o fost un ospăţ pe cinste. 

„Pe masa întinsă tremurau în castroane piftii îngălbenite de grăsime al căror adânc e întunecat numai de câte o aripă sau picior de curcan. Un iz uşor de usturoi plutea prin sala de mâncare, amestecat cu scorţişoara unui lapte cu orez, ce aştepta deoparte. Rumeneli de fripturi de tot soiul şi o brânză de burduf gîdilau nările şi îmbiau“. 

Cât despre pofta de mâncare a personajelor, pare că era una mare de tot, Ion Sadoveanu scriind că scrâşneau cuţitele pe porţenaul farfuriilor, se auzea doar zgomotul sticlelor golite de conţinut şi că mesenii erau „muţi“: 

„Ei, şi-apoi cîte bordeie tot atîtea obiceie. Şi masa trece în toi. Ţăcăneau cuţitele pe farfurii, gâlgâiau sticlele şi era tăcere mare. Din când în când, câte unul tuşea“.

O mămăligă rumenă, prinzînd coajă dulce, ochiuri înecate în unt, şalăi argintii, cu carnea sărind de pe os...  

Şi continuă ospăţul: „Tudorică împăturea şi tăvălea prin sare pielea groasă de curcan şi înfuleca iute. Lefterică, mai mofturos, desfăcea pieptul până la limba de carne fragedă de lângă os şi apoi o ungea cu grăsime caldă, cu miros de frunză de dafin. Ivanciu zdrobea brânza prin seminţe de ardei. Vinul vărsat din belşug, adăuga mirosul său acrişor şi înecăcios aerului din încăpere“. 

Romancierul îl descrie în continuare pe Urmatescu, personaj ce pare simandicos la început, dar

care după un timp s-a „înmuiat“, gustând şi el câte ceva. 

„Urmatescu mânca puţin şi îi era scârbă de lăcomia celorlalţi. Luă o bucată mare de pâine albă şi îngropându-şi nările în miez trase adânc. Îi plăcea mirosul ăsta bogat de grâu, care te hrăneşte fără să-l mesteci. (...) Şi, pentru prima dată în seara aceea gustă şi el ceva, rupse o coajă de pâine, o aşeză pe limbă şi o udă cu o înghiţitură de vin. O boare rece, cu viaţă în ea îi umplu gura şi-i înmuie bucătura asta curată. Şi omul se înmuie, ca după o doctorie“. 

După toate aceste bucate „grele“, urmează unele mai „uşoare“, din „pescărie şi trufandale“. 

„Masa trebuia să se alcătuiască din lucruri proaspete, din pescărie şi trufandale. Şi, într-adevăr, veni o mămăligă rumenă, prinzînd coajă dulce chiar în faţa musafirilor, ochiurile înecate în unt sfârâiau

gălbenuşurile lor coapte în cercurile albe; şalăii argintii, cu carnea sărind de pe os, lăsau o răcoare de baltă parfumată cu lămâie. Paharul era cu brumă iar cireşele, mustoase şi lucii, îşi înodau cozile în

buchete, pe după bucăţi mari de gheaţă“.

La târguit, la piaţă

Marin Sadoveanu mai spune că pentru belşugul de pe mese a trebuit făcută o vizită la piaţă, descriind plastic atmosfera unui astfel de loc din Bucureştiul de odinioară. 

„Pentru alcătuirea unei mese sărbătoreşti, cum nu face omul într-o viaţă decât câteva, mai întâi se cereau târguite cele de trebuinţă de prin piaţă, un fel de târg ce se înşirase în stradă printre paie risipite, aducând un miros de sat, în care coşari cu ouă uşoare şi limpezi, doniţi cu bradul din care erau făcute încă ud şi verde, scoarţe cu ţesătură aspră şi bătătoare la ochi se întindeau printre paşii călătorului. Pe dreapta şi pe stânga erau numai mărfuri; din ele se umpleau cu vârf coşurile oltenilor, ce porneau apoi pe străzi, cu gura mare, plescăind de pietre tălpile goale. Erau acolo de toate; maldăre de dovlecei cu floarea galbenă, fragedă, morcovi cărnoşi şi cărămizii; cartofi cu miros de pământ, verze înfoiate, tighelite, pe frunze, cu picături de rouă; cireşe sticloase“. 

Şi mai erau şi crapi cu burţile pline de icre, lini pământii, plevuşcă pentru ciorbe şi bibani.

„Crapi cu burţile pline de icre, cu arama pe solz şi cercuri roşii împrejurul ochilor rotunzi; lini pământii, cu o mireasmă de iaz; plevuşcă bună de ciorbă; bibani de saramură şi coşuri multe cu plăşi pe ele, sub

care, ţopăiau şi cotcodăceau găinile, în mirosul lor înecăcios de pene şi praf. Abia acum venea truda pricepută gingaş cumpănită, a gospodinei, gătitul adică şi la urmă încununarea mesei, o plăcintă

groasă şi parfumată cu scorţişoară, din care vişinile dulci cădeau zemoase sub cuţit şi răcitoarele de vin în iarbă deasă la umbră de nuc“.