Ştima apei şi Cel din baltă, pericolele de moarte din folclorul românilor. Cum se justifica odinioară apariţia cârceilor

Locurile unde mor prin înec oamenii sunt marcate cu cruci FOTO: Adevărul

În zorii veacului XX, în satele româneşti, cazurile dramatice de înec erau puse pe seama unor creaturi supranaturale, cu origini diavoleşti.

În studiul „Mitologie românească“ publicat în anul 1916 de folcloristul Tudor Pamfile sunt prezentate o serie de credinţe populare ale sătenilor din zorii veacului XX. 

Născut în 1883 în comuna Ţepu (fostul judeţ Tecuci, în prezent judeţul Galaţi) Tudor Pamfile a fost scriitor, etnolog si folclorist, laureat al premiul „Neuschotz” al Academiei Române în anul 1909.  

Între credinţele prezentate în lucrarea amintită în volumul I (Duşmani şi prieteni ai omului), sunt şi cele referitoare la două fiinţe ce pun în pericol viaţa celor care se avântă în ape. 

O primă fiinţă prezentată este „Cel din baltă”, o creatură diavolească ce îi atrage pe oameni să intre în apele stătătoare pentru a le lua viaţa:

„Dracul, care trăieşte în apă – Cel-din-baltă, Ăl-din-baltă – Dracul din tău se află acolo de pe vreme când Dumnezeu a aruncat din cer pe toţi Diavolii răsvrătiţi” 

Iată câteva din credinţele pe care sătenii din diferite zone ale ţării le aveau despre această fiinţă supranaturală considerată a fi vinovată de moartea prin înec:

„Dracii ăi din ape sunt ăi de-i scot muierile vrăjitorese de-i trimit în cutare, ori în cutare loc, la citare slujbă. Tot ăştia sunt ăi de fac să se înnece oamenii, împiedicându-i de picioare când înnoată, sau răstoarnă luntrile”

„Ei îşi au locuinţe în fundul mărilor şi al apelor şi îşi au case şi-şi gătesc de mâncare făcându-şi ei focuri acolo. Focul lor nu se stinge de apă ca al nostru”

„Cel-din-baltă porneşte câteodată vârticuşuri şi înneacă pe cei ce le cad în mână”

Cârceii, testul Celui din baltă asupra înotătorilor

În credinţele românilor, Cel din baltă era o fiinţă ascunsă, pe care nimeni nu o putea vedea. Existau însă şi unele excepţii:

„Obişnuit, el nu se arată; câte odată însă, spre a înşela pe trecătorii de pe maluri, ia înfăţişarea celor ce s’au înnecat prin acele locuri”

„Când Cel din baltă s’apropie de om şi caută să-l primejduiască, omul îl simte numaidecât, căci i se pun cârcei, cari îl sgârcesc şi astfel îl împiedică de a înota. Atunci omul trebuie să se grăbească şi să iasă afară din apă – credinţă din comuna Ţepu, judeţul Tecuci (cârcelul e Mama Diavolului când te apucă în apă ca să te înnece)”

„Când ai să treci vreo apă mare, fă-ţi cruce în margine şi roagă-te lui Sfete Neculai, că el este mai mare peste ape”

„La Bobotează, când se sfinţesc apele, Cel din baltă nu mai stă acolo”

„Tot la fel cu Cel din baltă este şi Cel din puţ. Puţurile şi fântânile necurate se cunosc după un huiet; sunt însă şi fântâni necurate, cari nu huiesc. Pentru aceasta, nimeni nu trebue să meargă noaptea la fântână ca să scoată apă, căci se poate întâmpla ca Cel din puţ să apuce şi să tragă de ciutură în jos, la dânsul, şi să astfel să înnece pe om. Copiii, mai ales, nu trebuie lăsaţi pe la fântâni, căci ei, ca nişte nepricepuţi, sunt ademeniţi cu vorbe dulci şi făgăduieli, şi astfel sunt traşi în fântâni, unde se înneacă”

Ştima apei, creatura care cere zilnic un cap de om 

O altă fiinţă supranaturală malefică din ape de care le era teamă sătenilor în urmă cu 100 de ani era Ştima apei. În lucrarea amintită, Tudor Pamfile spunea că, spre deosebire de Cel din baltă, această creatură trăia în general în apele curgătoare şi avea chiar şi diferite înfăţişări: 

„După credinţele poporului român din Bucovina, Ştima apei este o femeie cu înfăţişarea albă,  înaltă şi voinică,  - unii o cred cât o cămilă, după unii: jumătate femeie şi jumătate peşte – după alţii: jumătate femeie şi jumătate bărbat – iar după alţii: putând lua orice înfăţişare ar voi. Poartă cămaşă cu altiţă şi ştergar, ce-i ţine părul ei lung, până în pământ, ce sclipeşte ca aurul. Piepţii - ţâţele – îi sunt aşa de mari, că adeseori îi dă pe spate” 

O altă diferenţă faţă de Cel din baltă, era că Ştima apei era mult mai activă, ea trebuind să facă zilnic cel puţin o victimă: 

„Ştima apii stă în apă, în râuri şi pâraie şi în fiecare zi cere cap de om. Când cresc apele şi varsă pe câmpii, iesă Ştima înainte, şi până unde merge ea, apele rup pământul şi înneacă tot; şi când are atâtea capete de om câte îi trebue ei, atunci se duce iară şi se aşează în iazuri şi vâltori. Când e secetă şi nu cresc apele, totdeauna pe la miezul nopţii ea cere cap de om”

„Prin judeţul Tecuci, fără a se crede într’o Ştimă a apelor, se spune că atunci cînd apa vine sălbatecă din pricina ploilor ori a topirii zăpezilor, e stăpânită de duhuri rele; pentru acestea, copiii se tem de a sta pe maluri”

Ştima apei, ajutată în misiune de Cel din baltă

Credinţa populară în Ştima apei era foarte răspândită nu doar la români, ci şi la alte popoare, spunea Tudor Pamfile: 

„Ştimele le întâlnim şi la alte popoare. Bulgarii, ca şi Grecii le numesc Lamii. Ceho-slavii le zic Vodgnic. La Germani şi alte neamuri poartă felurite numiri”

Revenind la poveştile care circulau în folclorul popular al românilor, Ştima apei era asociată cu perioada inundaţiilor şi revărsărilor de ape după ploile abundente:

„Ştima apei se mai cunoaşte după un gemut al apei; atunci se înţelege că ea cere cap de om. Oltul, în fiecare zi cere câte un cap de om, dar mai ales când vine mare”

În folclor, cerinţa macabră pe care Ştima apei o avea zilnic avea şi o explicaţie logică:

„La dobândirea acestui cap de om, Ştima este ajutată de Cei din baltă, de Diavolii din apă. – Apa n’ar primi pe Diavoli în ea, dar Diavolii au făgăduit să dea apelor mari câte un cap de om pe toată ziua. Şi de aia, cum e în Olt, de-o pildă, pe toată ziua trebuie să se înnece barim un om. Când trece o zi în care să nu se înnece nici un om, Oltul începe să urle, şi atunci trebue să se păzească omul să nu intre în el, că cere cap de om”

„Ştima iese în faţa apei la miazăzi şi chiamă pe cei ce îi vede, la dânsa, ca să se înnece. Alte ori, când e lună, când vremea e rea, iesă şi pe uliţi şi umblă până la miezul nopţii, neputând face nici un rău celor ce o întâlnesc. Dacă însă cineva nu i-ar da pace, unul ca acela ar fi sluţit.

Strigătul ei de îndemn, căre cei ce-o văd, este acesta:

Ceasul a sosit,

Omul n’a venit!

Sau:

Ceasul a venit,

Dar omul nu-i!”.