Oradea: SPECIAL/Toiag de lumină (partea a III-a)
0
Astăzi vă prezentăm a treia parte a fotoreportajului scris de Harris Wallmen, redactorul șef al revistei Photo Magazine. În episodul de azi puteți citi cum se "naște" bâta ciobanului. Ritualul este fascinant.
CITEȘTE ȘI primele două episoade ale fotoreportajului
SPECIAL/ Toiag de lumină (FOTOREPORTAJ)
SPECIAL/Toiag de lumină (partea a II-a)
A doua zi dis-de-dimineaţă, împreună cu colegul meu Robert, îl aşteptăm cu genţile pline de aparate pe umeri. Drumul e grozav. Profesorul ne povesteşte o istorie pe care nu am întâlnit-o în nici un manual, o istorie comprehensivă, care nu e nici a învingătorilor, nici a înfrânţilor. Sunt prea multe de spus.
După Turda o luăm pe un drum lăturalnic. Înainte să ajung să văd cum se realizează bâtele, profesorul ne duce să ne arate materia primă, o pădure de corn, din apropierea localităţii... Corneşti. Oprim pe marginea drumului şi, înarmaţi cu un firez, urcăm panta abruptă şi alunecoasă. Pădurea e aproape impenetrabilă. Cu greu ne strecurăm prin desiş şi ajungem într-un loc mai deschis. „Aceştia sunt cornii”, ne spune profesorul. Arată ca nişte vrăjitori bătrâni, ca nişte măslini întortocheaţi. Nici o creangă nu e dreaptă, uimirea mea legată de produsul final e tot mai mare. Profesorul începe să caute câteva crengi pentru a le duce ciobanului. Acolo unde e stâna nu creşte corn, aşa că trebuie să îl alimenteze pe artist cu materie primă. Îl ajut să taie o creangă şi înţeleg de ce e considerat cel mai tare lemn din Europa: ca să tăiem o bâtă, nu foarte groasă, ne ia 15 minute. Lemnele potrivite pentru bâte sunt greu de găsit. Trebuie alese în aşa fel încât să nu aibă multe noduri şi să se poată realiza şi măciuca de la capăt.
Mă uit la pomi şi sunt teribil de impresionat. Am în faţă cel mai dur lemn european, un pomişor care îşi datorează duritatea creşterii foarte lente, în straturi foarte subţiri. Creşte pe întreg teritoriul Europei, dar se pare că în România e cel mai des întâlnit, deşi nu în foarte multe locuri. Am numărat nu mai puţin de 18 inele pe o creangă foarte subţire. 18 ani. Nu e de mirare că e atât de dur.
Materia primă. Foto: Harris Wallmen
La stână
După ce culegem câţiva pari, ne urcăm din nou în maşină şi pornim spre Ciugudu de Sus, în apropiere de Ocna Mureş, unde îşi are stâna ciobanul nostru. Pe drum oprim în localitatea Remetea, un sat unguresc foarte straniu, aşezat la poalele unui masiv cu aspect selenar. La un moment dat ajungem pe un drum neasfaltat, aproape imposibil de mers. Trecem prin mai multe sate şi ajungem într-un final şi în Ciugudu, un cătun cu puţine case. După ce traversăm satul, o luăm la stânga şi începem urcuşul spre stână. Au trecut mai bine de cinci ore de când am plecat din Oradea, dar iată-ne ajunşi în sfârşit la stână, ascunsă undeva într-o râpă, protejată de vânt şi de semnalul distribuitorilor de telefonie mobilă. Ne întâmpină mama soacră a ciobanului. Spre norocul nostru, ciobanul e acolo. Profesorul se bucură mai tare ca noi, pentru că şansele de a realiza reportajul s-au mărit brusc.
Pregătirea focului. Foto: Harris Wallmen
Apare şi ciobanul. Baciul Niculaie Lăzăreanu e un om micuţ de statură, cu ochii migdalaţi, aproape ca un mongol, cu un aspect foarte sănătos, în ciuda vârstei de aproape 60 de ani. Avem impresia că avem în faţă un om tânăr. Ne strânge mâinile cu putere şi ne invită să mâncăm puţină urdă. Mâncarea are un gust extraordinar. Pe un perete al stânei văd mai multe bâte de corn sprijinite la uscat. Profesorul scoate din maşină lemnele luate din pădure şi i le arată. Baciu Niculaie nu e foarte mulţumit. Ia unul dintre pari în mână şi explică: „Asta nu e bună, dom’ profesor. E vinovată.”
Sunt nedumerit. Baciul vorbeşte despre bâtă ca despre un om. Îmi observă derutarea şi îmi explică: „Vedeţi nodul ăsta? Dacă te sprijini pe el într-o râpă, de aici îi vine pieirea”, continuă el vorbind ca despre un pacient. Îi e puţin ciudă că nu are posibilitatea să îşi aleagă singur materia primă: „Eu îl văd pe ăla bun de la 30 de metri. Uite aşa, mă uit, şi ştiu de la distanţă care e ăla bun”.
Așezarea cornului în foc. Foto: Harris Wallmen
După ce mâncăm, îi aduce profesorului cele două bâte făcute la comandă. Sunt sublime. Genul de toiag demn de un rege, cu aspect de sceptru. Se vede că e mândru de creaţiile lui. Profesorul o ştie, şi baciul o ştie; nu mai există în ţară foarte mulţi artişti atât de buni ca el, adevăraţi artizani atinşi de mâna lui Dumnezeu. Mai stăm la masă câteva minute, după care profesorul se retrage şi ne lasă doar cu ciobanul. E amiază. Până deseară urmează să documentăm realizarea bâtei.
Dreaptă ca lumina
După ce profesorul a plecat, mai stăm de vorbă cu baciul. Ne povesteşte că bâtele lui sunt râvnite de mulţi, chiar şi de străini. „I-am vândut odată unui cioban o bâtă. S-a dus cu ea la târg şi acolo au venit alţi doi ciobani la el, să îl întrebe dacă nu vinde bâta. El le-a spus că nu, deşi i-au oferit de trei ori preţul pe care mi la dat mie. Ăia ce au făcut; l-au chemat la birt şi l-au cinstit. După ce o obosit omu’, a plecat aşa, pe mai multe cărări, şi lângă o livadă s-a culcat, dar cu bâta între picioare, ca să nu i-o ia nimeni. Ăia bineînţeles că l-au urmărit şi, după ce a adormit, i-au tras bâta încet. Ăsta cu bâta zicea că a simţit cum cineva îi învârte încet bâta, dar nu putea să îşi deschidă ochii de la somn şi băutură. Şi aşa a rămas fără bâtă.”
Îndreptarea cornului, decojirea și realizarea măciucii. Foto: Harris Wallmen
În timp ce ne povesteşte îşi pregăteşte lemnele pentru foc. „O să vedeţi acum cum îl îndreptăm”, ne explică. După ce focul e gata, baciul ia doi pari mai potriviţi şi îi aşează în foc. Nu îmi pot imagina cum va reuşi să îndrepte două lemne atât de contorsionate şi dure. Coaja începe să se înnegrească. După câteva minute, scoate unul din foc, îl introduce în capra de lemn pregătită lângă el şi începe să îl apese cu putere. Lemnul şuieră uşor şi se îndoaie ca o macaroană, în unghi de aproape 90 de grade. Nu îmi vine să cred. Am tăiat lemnul cu mâna mea şi ştiu cât de tare e. Ciobanul râde când îmi vede uimirea şi îşi vede de treabă. Îl aşează din nou în foc şi ia celălalt par cu care procedează la fel. Am impresia că văd un meşter japonez care făureşte săbii. Aceleaşi mişcări în transă, acelaşi uz al focului pentru a îndrepta şi a întări. Doar că materialul diferă. Japonezii lucrează cu oţel, baciul cu lemn de corn.
Mâinile încep să i se înnegrească de la coaja arsă. Transpiraţia i se iveşte pe frunte de la efort şi de la apropierea focului. Nu ne mai vede. A rămas singur cu bâtele pe care le îndoaie, le priveşte şi apoi le îndoaie din nou. După o jumătate de oră, mişcările febrile îi devin puţin mai lente. Sunt ultimele retuşuri, o priveşte în lungime, o învârte, o mai apasă puţin cu o atingere uşoară după care se întoarce zâmbind către mine, îmi arată lemnul perfect întins şi spune: „Acum e dreaptă ca lumina!” Expresia mă izbeşte. Din punct de vedere fizic, nimic nu e mai drept decât lumina. Baciul e un magician!
Artistul
Îndreptatul l-a consumat. Se aşează pe un scăunel şi îşi aprinde lent o ţigară. Fumează de parcă ar medita. Timpul începe să curgă mult mai încet. După ce termină, scoate briceagul şi începe să cureţe lemnul de coajă. Albul cornului e izbitor. Deşi a stat în foc cel puţin o jumătate de oră, doar coaja e cea atinsă de flăcări. Dedesubt, lemnul e alb ca fildeşul. După ce termină de curăţat de coajă, îşi ia toporul şi începe să îi rotunjească unul dintre capete, măciulia. Porţiunile mari le ia din topor, cu mişcări de chirurg. Apoi pune mâna pe briceag şi începe să sculpteze lemnul. Aşchiile sar în toate direcţiile. Nu trece o altă jumătate de oră şi din ciotul fără formă răsare o măciulie perfect rotundă. E mulţumit de rezultat. Sutele de bâte pe care le-a creat de-a lungul vieţii l-au transformat într-un maestru.
Ungerea cu untură, încrustarea și împregnarea crustăturilor cu slănină și cenușă. Foto: Harris Wallmen
Îmi povesteşte apoi de simbolurile şi modelele de pe bâte: „Ştiu 46 de modele. Şi nici unul nu e uşor de făcut. Unele le-am învăţat de la alţii, altele le-am inventat eu. Pe multe dintre bâte am încrustat cruci, şerpi, urşi sau întregi turme de oi. Oricum, de fapt ştiu câte modele vreau eu. Când vreau să inventez un model nou, mă aşez aşa jos şi stau un sfert de ceas şi apoi îmi apare în minte modelul.” Cuvintele lui mă lasă mut. De mult nu am auzit o definiţie atât de simplă şi de frumoasă a artistului. Îmi imaginam deja un pictor aflat în faţa şevaletului în aşteptarea inspiraţiei divine. Îmi vine să îl iau pe baci în braţe, dar mi-e teamă să nu se sperie.
După încă o ţigară, se apucă de încrustat. Cu o unealtă pe care şi-a făcut-o singur dintr-un cui, trasează patru cercuri pe care le înconjoară la rândul lor cu alte cercuri mai mici. Pune apoi mâna pe briceag şi începe să taie romburi în lemn. În mai puţin de cinci minute, primul model e gata. Se duce apoi în bucătărie, ia o bucată de slănină şi o introduce în cenuşa neagră. Slănina o trece apoi cu mişcări rapide peste modelul încrustat. După ce termină, ia o mână de paie şi şterge toiagul. Desenul rămâne trasat în toată frumuseţea lui. Ca să protejeze lemnul şi să-l facă impermeabil, ia o mână de untură şi o dă pe tot parul. Bâta luceşte acum. În timp, lemnul va absorbi untura şi se va închide puţin la culoare, dar acest lucru nu va face decât să-i imprime caracter şi forţă. A terminat. Pe faţa lui se citeşte satisfacţia artistului care a realizat o capodoperă aproape indestructibilă şi de o frumuseţe rară.
Curățarea aschiilor cu dosul cuțitului, curățarea finală cu fân și bâta finalizată. Foto: Harris Wallmen
Urmărește mâine ultimul episod al fotoreportajului Toiag de lumină pe oradea.adevarul.ro
Se încarcă comentariile...
