Oradea: Portret/Boros Sarlota, o mică mare luptătoare

Boros Sarolta s-a născut cu nanism hipofizar, dar asta nu a împiedicat-o să lupte pentru ea și pentru colegii ei de suferință, și să se bucure de viață.

Boala cu care s-a născut nu i-a afectat voința de a lupta și optimismul. A și profitat de colectivăți cu oameni sănătoși. „Când îi vedeam pe unii că se uită ciudat la mine, îi întrebam mai răutăcios la ce se uită așa”, spune ea. Acum este mai tolerantă cu ei.

O luptă-i viața

Și-a dorit să muncească la fel ca toți ceilalți oameni. Prima tendință de a-și alege o slujbă a fost frânată de mama ei. „Aveam o ofertă să fac o școală de contabilitate, dar mama nu m-a lăsat atunci. Mi-a spus că-s prea micuță, că este departe școala”, povestește ea. A început să lucreze la Cooperativa Munca Invalizilor în 1965. „Atunci a murit tata. Am rămas cu mama și cu sora mea, care avea un handicap în urma unui accident. Trebuia să lucrez”, povestește Sarolta Boros. Primele șase luni au fost cumplite, dar nu s-a lăsat. Făcea împletituri din nuiele. „Făceam coșuri mai mari decât mine. Toată eram bășici la mâini, dar nu m-am lăsat”, spune ea râzând. A trecut apoi la arcuri pentru clame de perdele și alte produse. A lucrat în toate secțiile cooperativei și a reușit să-și depășească peste tot handicapul. A ajuns controlor tehnic de calitate și șefă de echipă. Acum este pensionară, dar una foarte activă.

ADL și o nouă luptă

În 20 februarie 1990 Boros Sarolta împreună cu colegul ei Nicole Rusu și alți câțiva prieteni de la cooperativă au înființat prima organizație neguvernamentală a persoanelor cu handicap, Asociația Deficienților Locomotori. „Am lucrat foarte mult pentru membrii noștri. I-am ajutat cu întocmirea dosarelor pentru a obține avizul de persoană cu handicap și drepturile ce li se cuvin”, povestește ea. Nicu Rusu era președinte, iar Sarolta a fost secretarul organizației până la retragerea prietenului și colegului ei. „Am făcut și multe propuneri pentru îmbunătățirea legislației referitoare la persoanele cu handicap. De multe dintre ele s-a ținut cont”, spune ea.
În 1995, împreună cu organizațiile reunite în Asociația Umbrela a Persoanelor cu Handicap Asociate Regional au început să lupte pentru realizarea rampelor de acces pentru persoane cu dizabilități. „Atunci au început mai multe lucrări de reparații la drumuri. Cu bordurile acelea înalte și cu scările care se făceau, noi nu puteam merge în multe locuri”, își amintește ea. Lupta pentru accesibilitate s-a extins, asociațiile reușind să introducă aceste prevederi și în lege. Au beneficiat și de suportul legislației europene. Mai este mult de făcut în domeniul accesibilității, instituții publice importante neavând încă rampe proprii sau chiar deloc. 

Profil
Născut
La 13 ianuarie 1949, Ginta
Studii
Gimnaziu, cursuri de specializare la Crucea Roșie
Familie
Necăsătorită
Experiență
Președintele Asociației Deficienților Locomotori

Ce-i place:
„Îmi place să conduc mașina”, spune Sari, încântată de mașina ei adaptată. „Îmi place când oamenii ne tratează pe noi cei cu dizabilități ca oameni obișnuiți care încercăm să facem ceva bun”, spune Sarolta Boros.  Apreciază corectitudinea, înțelegerea și sinceritatea la cei din jur.
Ce nu-i place:
Nu-i plac oamenii neînțelegători cu cei cu dizabilități. „Vrem doar să fim înțeleși”, spune ea. Nu-i place minciuna și neseriozitatea.

Întrebări și răspunsuri:
- De când aveți permis de conducere?
- BS – De anul ăsta. Mi-am dorit din tinerețe. Acum am reușit să-mi iau și o mașină adaptată pentru mine.
- Pentru ce luptați acum?
- BS – Vreau să ajut mai multe persoane cu deficiențe să facă școala de șoferi. Este foarte complicat pentru noi. Am cerut ajutorul unor parlamentari să se modifice legea.
- S-a schimbat mentalitatea față de persoanele cu dizabilități?
- BS – Da, dar mai este mult de lucru. Respectul se vede nu doar din felul în care ne privesc, ci și după cum ne ocupă locurile rezervate de parcare, de exemplu.