HUMAN STORY Golgeterul echipei orădene de polo uitat de toți într-un azil
0
Aurel Muthu are 72 de ani și o viață după care s-ar putea scrie o carte. A fost unul dintre eroii echipei de polo Crișul și a făcut parte din lotul național. A cunoscut iubirea, bogăția și celebritatea. Astăzi, locuiește în azilul de noapte din Gutenberg și visează la ziua în care își va revedea fiul.
L-am așteptat în sediul Caritas Eparhial, acolo unde vine în fiecare zi să-și ia o porție de mâncare caldă. A intrat în cameră un bărbat înalt, încă bine făcut. E cărunt, poartă ochelari. E bătrân, are 72 de ani, dar își ține spatele drept. Îmi strânge mâna cu putere. „M-am bucurat să aud că mă caută cineva. O singură rugăminte am, să vorbiți tare, nu mai aud bine", spune Aurel Muthu. Îl întreb direct de cariera lui, de începuturi. Când aude de polo i se luminează fața. „M-am îndrăgostit de polo la vârsta de 13 ani. A fost pasiunea vieții mele", își începe povestea fostul sportiv. „Pe vremea aia eram în Târgu Mureș, alături de părinții mei. Tata a fost moșier și a fost prefectul județului Târnava Mică. L-au arestat comuniștii, a făcut pușcărie politică. Din această cauză am fost mereu dat afară de la școli, iar în polo nu mă lăsau să fac performanță. Eram fiu de cheabur", își amintește Muthu. „La 16 ani, în 1955 am fost selecționat în lotul național. Apoi m-au chemat să joc pentru Dinamo București, dar n-am fost lăsat de regim", spune acesta. „Antrenorul de la Dinamo, Freud Emeric m-a sfătuit atunci să vin la Oradea. Aduna cei mai buni poloiști din țară pentru a ridica echipa Crișul", povestește Aurel.
Pe culmile gloriei
În anul 1958, Aurel a pus umărul la gloria echipei orădene. „Când am ajuns eu la echipă, Crișul a promovat din Diviza B în Divizia A. Am fost golgeterul echipei, cu 120 de goluri într-un singur sezon", explică Muthu. Din 1959 până în 1962, echipa orădeană s-a clasat pe locul II în campionatul României. „Am rămas la Oradea și am fost ani la rând golgeterul echipei. În anul 1964, a ieșit tata din închisoare. Abia atunci am fost primit în lotul național. Din păcate, pentru mine era prea târziu. După 25 de ani, nu mai poți face perfomanță", spune Aurel. Chiar dacă șansa de a se afirma i s-a dat prea târziu, Aurel spune că i-au rămas din cea perioadă cele mai frumoase amintiri. „Am văzut lumea. Paris, Hawai, Roma, Honolulu, Coasta de Azur. Am bătut Europa în lung și în lat", spune Aurel.
Păcatele tinereții
În paralel cu sportul, Aurel a învățat o meserie și a cunoscut iubirea. „ Am făcut școala de strungărie. Am lucrat la Alumina, la Înfrățirea, apoi la CET. Vreau să spun că tot ce am făcut în viață, am făcut cu pasiune", explică bărbatul. Tot în anii 60 a cunoscut și iubirea. S-a însurat cu o sportivă, gimnastă de performanță, și au avut un fiu, pe Gabriel. „Eram tânăr. Îmi plăcea viața de noapte. A fost greșeala vieții mele. Am mai cunoscut femei mai târziu, dar niciuna nu a fost corectă ca soția mea", spune Aurel. „Când m-am despărțit de ea, băiatul meu avea un an. L-am neglijat și faptul că nu mai vrea să audă de mine, este numai vina mea", susține bărbatul. Mai târziu, Aurel a încercat să-și refacă viața. S-a recăsătorit, s-a angajat și cărăuș la o fabrică din Oradea. „În 1981 mi-a murit tatăl. Mama s-a îmbolnăvit de cancer. Mi-am pus toate relațiile la încercare pentru a o salva. Am reușit să o trimit în Canada. I-am prelungit viața cu șapte ani", explică Aurel. Lipsa banilor îl face și pe el să ia drumul Canadei. „Am lucrat inițal în orice. Spălat vase, cărat lucuri. Apoi am lucrat la o fabrică de avioane. Îmi mergea bine", spune acesta. Dorul de casă a fost însă prea mare. „Cu a doua soție am avut o fată. De ea am avut grijă să nu-i lipsească nimic. Am vrut să o iau cu mine, în Canada, dar soția nu a fost de acord. Cu trei săptămâni înainte de a primi cetățenia canadiană, am primit de acasă o casetă. Era înregistată fetița mea. Spunea că îi e dor de mine și mă ruga să mă întorc. În trei zile, am fost acasă", povestește orădeanul.
Reversul medaliei
De când s-a întors în România, viața lui Aurel s-a schimbat radical. „Cât am avut bani, a fost bine, apoi s-a dus totul de râpă. Soția m-a convins să vând tot, să mă mut în apartamentul părinților ei din Arad. Eu făceam naveta între Arad și Târgu Mureș. Începuseră retrocedările și vroiam să recuperez din pământurile tatei", explică Aurel. „Într-o zi am venit acasă și am aflat că nu mai locuiesc acolo. Soția cumpărase o casă la țară, fără să îmi spună", povestește orădeanul. Aurel a plecat în lume doar cu hainele de pe el. „M-am întors în Mureș, dar cu fata mea am ținut mereu legătura. Făceam naveta să o văd. Îi duceam haine și mâncare. Alteori venea ea la mine și stătea câteva săptămâni", explică bărbatul. Când fata a ajuns în clasa a VIII-a, legăturile s-au rupt. „M-am supărat foarte tare pe ea Ne întâlneam constant, îi dădeam bani, îi cumpăram haine scumpe, am încercat să fac tot ce nu făcusem cu primul copil. O dată, când m-am despărțit de ea, m-am uitat în urmă. Se strâmba în spatele meu și făcea gesturi obscene. De atunci, n-am mai vrut să o văd", spune sportivul.
Cu banii din vânzarea pământurilor, Aurel a început să facă afaceri cu cai. „Greșeala a fost că m-am însoțit cu un geambaș. Vindeam în Italia printr-un intermediar din Arad. Acolo mi-am băgat toți banii. Geambașul a făcut datorii multe, la cămătari. Într-o zi m-a anunțat familia lui că a murit. I-am întrebat de bani,de bunurile în care îmi băgasem banii. Dăduseră tot la cămătari. Mi-au spus că n-am cum să-mi cer banii de la un mort", explică Aurel.
Uitat în azil
O perioadă, Aurel a locuit la cunoștințe. Din pensia de 600 de lei plătea chirie câte 400 de lei. La azil a ajuns când s-a îmbolnăvit. „Am ulcer, sunt suspect de cancer la prostată. Trebuia să îmi iau medicamente și nu mi-am mai permis chiria. La azilul de noapte, plătesc 70 de lei. Știu că pare greu de crezut, dar sunt mulțumit. Am cunoscut oameni care acum fac parte din viața mea. Nu m-aș muta de acolo. Am fost bogat, am văzut lumea. Și pot să spun acum, cu mâna pe inimă, că de fapt în viață contează două lucruri: credința în Dumnezeu și liniștea sufletească. Eu nu îmi pierd speranța și nici nu cerșesc. Singurul meu regret, este că nimeni din cei care au fost lângă mine când eram bogat, nu-și mai amintește de mine", spune Aurel. „Cea mai mare dorință a mea este să-mi revăd într-o zi fiul. Pentru asta trăiesc. Aș vrea să-i cer iertare. Față de el am greșit foarte mult" a mărturisit Aurel.
Nostalgia golurilor de altă dată
Pentru a-i trece zilele mai ușor, atunci când are posibilitatea de a se uita la televizor, Aurel urmărește meciurile echipei de polo orădene. „Oradea are echipă bună. Îi urmăresc cu interes", spune fostul sportiv. „Este greu să compari echipa de acum cu cea din anii '60. Atunci se juca după alte reguli, acum s-au schimbat lucrurile", explică orădeanul. În sufletul lui este un mare regret. „Am vrut să văd o dată un meci al echipei, aici, la Oradea. Nu aveam bani pentru bilet. M-am dus la portar și am încercat să-i spun cine sunt. Nu m-a lăsat să intru. A fost prima și ultima dată când am încercat să văd un meci" mărturisește Aurel. Bărbatul recunoaște că mândria l-a împiedicat să apeleze la cei care au putere de decizie în sportul orădean. „Eu nu m-am dus niciodată să cer nimic și nici nuo să o fac. Dacă cineva își aduce aminte de mine și mă caută, îl primesc cu drag. Dacă nu, nu", a încheiat Aurel Muthu.
Se încarcă comentariile...
