Biologul român dispărut în Noua Zeelandă a fentat moartea cu două săptămâni în urmă

Mihai Muncuş, biologul român care a dispărut în cursul zilei de luni, în Insula Raoul din Pacific (Noua Zeelandă), este absolvent al Facultăţii de Protecţia Mediului din cadrul Universităţii din Oradea. Până în urmă cu doi ani, acesta a lucrat ca asistent universitar, iar din octombrie 2011 s-a alăturat ca voluntar unei echipe de biologi într-un program de conservare al naturii.

Adrian Timar, profesor la Facultatea de Protecţia Mediului din cadrul Universităţii din Oradea, a declarat că Mihai Muncuş (33 ani) a absolvit facultatea orădeană, la specializarea silvicultură şi că a fost unul dintre cei mai buni studenţi. „A fost coleg cu noi, dar în urmă cu doi ani a plecat. Ştiu că la început a fost vânător, însă apoi şi-a descoperit pasiunea pentru fotografie şi pentru conservarea naturii. La un moment dat şi-a vândut tot echipamentul de vânătoare şi şi-a investit banii în aparatură foto. Era un tip foarte deştept", a spus Adrian Timar. Ruben Budău, un fost coleg de-al lui Mihai, a declarat că acesta a fost un profesionist desăvârşit. „Să mergi ca voluntar în alt capăt al lumii este ceva deosebit. Însă el pentru asta trăia, pentru a fi în natură şi pentru a ajuta la conservarea ei", a spus Ruben Budău.  

Pe urmele lui Jules Verne

Adrian Timar şi-a amintit că Mihai avea o pasiune pentru romanele lui Jules Verne. Poate tocmai de aceea, pe blogul personal, http://mihaiko.wordpress.com/, Mihai  a publicat, la data de 19 decembrie, o istorisire despre cum a reuşit să fenteze moartea, materialul fiind intitulat „Aventura în Pacific 7 - Primul cutremur sau o altă zi obişnuită la locul de muncă".

Între realitate şi ficţiune

Redăm mai jos textul postat de către biologul român, cu doar câteva săptămâni înainte de dispariţia sa, la finalul căruia Mihai a menţionat că o mare parte din cele relatate sunt de domeniul ficţiunii: „O ploaie măruntă ce ţinea de dimineaţă făcea ca jungla subtropicală în care mă aflam să fie şi mai greu de străbătut. Eram complet ud sub pelerina portocalie şi mă gândeam să mi-o dau jos, să-mi scot şi tricoul şi să rămân numai la bustul gol. Deşi ploaia nu se mai oprea şi totul în jurul meu era plin de apă, nu simţeam umezeala, pentru că de 2 săptămâni de când mă aflam aici, pe Raoul Island, corpul meu s-a obişnuit cu cele 95% umiditate din aer pe vreme bună, iar între cele 95% şi 100% cât aveam eu acum pe piele, nu era diferenţă mare. Era o ploaie caldă, la o temperatură de 24-25 de grade în atmosferă, ploaie ce semănă mai mult ca un duş călduţ, oricum fără nici un risc de a-mi produce vre-o răceală. Era cald şi umed iar singurul disconfort pe care-l simţeam era faptul că pelerina, tricoul, şortul şi rucsacul erau din ce în ce mai grele, fiind pline de apă... sau poate eram doar eu puţin mai obosit, după cele aproape 4 ore de când umblam pe ploaie în junglă. Terenul era destul de abrupt, iar panta era suficient de mare ca să mă facă să folosesc ambele mâini şi orice punct de sprijin, orice arbore sau colţ de stâncă pentru a putea urca. Înclinarea terenului făcea şi mai dificilă înaintarea mea printr-o junglă în care etajul inferior de vegetaţie era format din ferigi uriaşe printre care abia te puteai mişca, iar etajele superioare erau formate din arbori seculari, pe alocuri doborâţi de vânt.

În pantă

După ce mai bine de 3 ore am urcat panta abruptă, tocmai ajunsesem pe culmea unui deal. Intrasem într-o zonă devastată de ciclonul de acum 3 luni, unde arbori de cel puţin 1 m în diametru și mai bine de 20 m lungime erau culcaţi la pământ, între nişte ferigi care erau mult mai înalte decât mine. E          Eram într-o formaţie de 3 persoane, cam la 10-15 m unii de alţii, iar înaintarea trebuia să fie cât de cât în linie. M-am căţărat pe un trunchi uriaş ce era căzut exact transversal pe direcţia mea de mers şi de la cei 3-4 m de deasupra solului încercam să ghicesc printre ferigi unde sunt ceilalţi colegi din echipa mea. Mă foloseam de aceste trunchiuri de arbori doborâţi pentru că, deşi era mai greu să mă caţăr pe ele, şi o făceam de obicei în zona în care rădăcina era smulsă din pământ, odată ajuns sus, deasupra ferigilor, puteam să merg ca şi pe o bârnă puţin mai lată, mai bine de 20-30 de m, cât era trunchiul de lung. Datorită ploii, eram foarte atent pentru că trunchiul era umed, pe alocuri putea să fie putrezit şi putea să nu mai susţină greutatea mea, iar o cădere de la 2-3 m, înapoi în ferigi nu era prea plăcută... La fiecare pas pe trunchi mai foloseam un punct suplimentar de susţinere, agăţându-mă cu mâna de vreo creangă. Căţărat pe trunchiul gros, cu mâna pe o creangă destul de solidă, fiind exact pe culmea dealului, priveam în direcţia de unde am venit, pe panta abruptă şi încercam să caut cu privirea celelalte pelerine portocalii, să văd cât de departe sunt de mine şi dacă nu cumva am timp de o pauză scurtă.

Dă click pe poze pentru a vizualiza mai multe fotografii cu Mihai

Cutremur

Brusc simt cum trunchiul se scutură puternic de parcă ar fi viu, ca şi un cal care vrea să-şi trântească jocheul, mâna îmi zboară de pe creanga umedă şi deşi cu o clipă în urmă eram în poziţie verticală şi priveam pădurea, acum văd numai cerul în faţa ochilor. Realizez că deja sunt în aer şi că imediat urmează contactul cu solul... sper că măcar ferigile să mai amortizeze căderea şi îmi trece prin cap gândul ca nu cumva să nimeresc exact cu spatele pe vre-o creangă sau pe vre-un bolovan. Încerc să mă răsucesc spre partea dreaptă, astfel încât umărul şi nu coloana vertebrală să preia eventuala lovitură. Aud cum ferigile trosnesc sub greutatea mea, aud un strigăt de care îmi dau seama că este al meu, apoi aud o bufnitură puternică, dar nu simt nimic. Mă rostogolesc de 2 ori printre ferigi şi îmi dau seama că deja am ajuns pe pământ. Încet, încet îmi simt acea partea a corpului care a fost prima dată în contact cu solul şi care a amorţit instantaneu de la şocul loviturii. Practic m-am auzit căzând, iar lovitura o simţeam abia acum. Încercam să-mi dau seama cum de am alunecat de pe trunchi când simt că pământul se scutură din nou, de data asta mult mai slab ca şi acum câteva secunde şi imediat aud un huruit puternic undeva pe celălalt versant. Era zgomotul făcut de câţiva bolovani imenşi lovindu-se de arbori în căderea lor pe versant. Îmi dau repede seama că a fost un cutremur şi o replică, iar pe mine m-a prins în cel mai prost moment, căţărat la 2-3 m pe un arbore căzut la pământ. Încerc să-mi mişc mâinile, picioarele, gâtul ...sunt în regulă. Câteva zgârieturi şi un umăr bătucit puţin. Am avut noroc... bine că n-am nimerit pe vre-o creangă sau pe vre-o piatră mai mare. Staţia radio prinsă la cureaua rucsacului, care în cădere nu s-a desprins de pe mine, mă dezmeticeşte complet.

          - Mihai, aici Brooke, mă auzi?

          - Da, Brooke, te aud. Sunt în regulă, nu-ţi fă griji. Nu am nimic...

          Brooke este coordonatoarea echipei din care fac parte şi mă gândesc că poate o fi auzit strigătul meu şi acum vrea să vadă dacă nu am păţit ceva.

          - Da... mă bucur, îmi răspunde pe un ton din care îmi dau seama că de fapt nu eu eram motivul care o îngrijorează. Încep să mă simt prost, sunt într-o echipă, iar primul lucru pe care l-am zis după un cutremur a fost că sunt ok. Nu m-a interesat de soarta celorlalţi.

          Brooke continuă:

          - 40 m, Vest de unde te afli, este Heather, care are nevoie de ajutor.

Heather este cealaltă colegă a noastră şi trebuia să fie undeva la 10 -15 m în stânga mea.   

              - Este agăţată pe marginea unui abrupt şi trebuie să te duci să-i arunci coarda, spune Brooke pe un ton atât de imperativ încât îmi dau seama că este într-adevăr o situaţie dramatică. Eu sunt singurul din echipă care are în rucsac o frânghie, o coardă de alpinism, pentru situaţii deosebite şi realizez că în cazul în care aş fi fost eu în locul lui Heather, puteam să rămân mult şi bine agăţat, până venea cineva de la Bază cu o altă frânghie, să mi-o arunce.

          Încep să evaluez situaţia şi în timp ce îmi croiesc drumul printre ferigi către Vest, primul lucru pe care-l fac este să văd dacă doar Heather are nevoie de ajutor. Pe celălalt versant de unde am auzit bolovanii rostogolindu-se este cealaltă echipă, Echipa B, de care nu ştiam nimic. Iau staţia de radio şi încerc să o prind pe Brooke:

          - Brooke, recepţionezi? Am pornit înspre Heather. Tu eşti în regulă, ai păţit ceva? Ai cumva informaţii despre cei din Echipa B?

 Radioul rămâne deschis pe Canalul 19, pe care comunicăm de obicei, dar nici un răspuns... Între timp ajung într-un punct de unde pot să o văd pe Heather cam la 30 de m sub mine şi mult lateral dreapta. Trebuie să ajung deasupra ei, apoi să găsesc un arbore mai mare sau un bolovan de care să leg coarda şi abia apoi să i-o arunc. Aşa cum ni s-a făcut instructajul la cursul de alpinism şi căţărare: în cazul în care trebuie să salvăm pe cineva prima regulă este să nu faci pe eroul. Nici într-un caz să nu arunci frânghia dacă nu este bine ancorată, bazându-te pe faptul că o poţi ţine tu cu mâinile. Dacă cineva încearcă să facă pe eroul, adică să nu respecte procedurile de salvare, de obicei rezultatul nu este o persoană salvată ci 2 victime. Aşa că mai aveam nevoie de cel puţin 10 minute să ajung deasupra prăpastiei, să leg frânghia şi abia apoi să o arunc. În acest timp o vedeam pe Heather care se afla deasupra unui perete vertical, pe o mică porţiune cu vegetaţie care nu era aşa de înclinată. Şi când spun că nu era de înclinată mă refer la faptul că nu era la 90 de grade ci numai la vre-o 75 de grade, oricum o porţiune de teren pe care nu puteai sta decât dacă aveai 4 puncte de sprijin, adică şi cele 2 mâini şi cele 2 picioare. Ghinionul ei a fost că din locul unde a aruncat-o cutremurul, undeva exact în buza versantului, a alunecat pe ferigile umede vre-o 20 de m fără a întâlni pe traseu nici un arbore sau creangă mai sănătoasă, de care să se ţină. S-a oprit în câţiva bolovani de deasupra peretelui vertical, perete care nu mai era acoperit de vegetaţie. Vedeam cum încearcă cu disperare să se lipească de peretele înclinat, pentru ca centrul ei de greutate să fie cât mai aproape de sol, cum mâinile îi caută cu disperare orice rădăcină de ferigă, orice colţ de stâncă sau orice ... fir de iarbă de care să se ţină. Nu îi văd rucsacul în spate, probabil şi l-a pierdut în timp ce aluneca sau poate i-a dat drumul în prăpastie. Îmi dau seama că nu are staţia radio la ea, care de obicei e prinsă de una dintre curelele de la rucsac şi nu cred că a auzit conversaţia mea cu Brooke. O strig şi-i spun să nu se mai mişte, să stea liniştită că urmează să îi arunc o frânghie. Îşi ridică privire şi mă vede dar realizează că mai are destul de aşteptat până să ajungă la ea frânghia salvatoare.

          - Aş... cam avea nevoie de ajutor, îmi spune pe un ton care seamănă cu tonul pe care-l foloseşte o femeie din România când roagă pe cineva să o ajute cu bagajele. Deşi e la câteva ... fire de iarbă de o căzătură care-i poate fi fatală, păstrează încă o „mândrie" pe care am văzut-o la toate femeile de aici. Să nu cumva să dea impresia că ar avea nevoie de ajutor, pentru că se simt ofensate.

          Îmi amintesc cum în primele zile aici pe Raoul am încercat să o ajut pe o tipă care căra singură... un frigider şi aproape că a făcut o scenă că ea poate şi singură, deşi o vedeam că aproape îi ieşeau ochii din orbite ridicând şi trăgând de frigiderul acela. Aici femeile sunt mai ... „bărbătoase" înţelegând prin asta că vor să fie egale cu bărbaţii şi în ceea ce priveşte forţa fizică ... mă rog, cam ciudat, dar aşa e aici. Oricum, nu ar cere ajutor nici în situaţii de genul celei în care mă aflam acum.

          - Îţi arunc imediat frânghia. Trebuie să ajung deasupra ta, o să o ancorez şi o arunc. Nu te mişca! Eşti în regulă? Te-ai rănit?

          În loc de răspuns o văd pe Heather cum încearcă şi mai aprig să iasă din situaţia asta. Nu ştiu dacă e disperarea şi faptul că mai dura ceva timp până ajungeam deasupra ei să-i arunc frânghia sau e dorinţa de a demonstra că poate să se descurc singură, fără ajutor.

          Între timp sunt preocupat de cei 20-30 de metri pe care-i aveam de parcurs şi mă concentrez să îmi menţin echilibru pe marginea versantului, să nu alunec cumva şi să ajung şi eu lângă Heather. Între timp aud în staţia radio convorbirea dintre Brooke şi Echipa B, de pe celălalt versant, de care eram îngrijorat. Erau în regulă, se pare că din cauza ploii nu au urcat foarte sus, s-au oprit undeva mai în vale şi erau chiar în pauza de prânz când i-a prins cutremurul. S-au adăpostit după câţiva arbori mai groşi dar pietrele şi bolovanii căzuţi de pe versant nu au mers în direcţia lor.

          În timp ce parcurgeam ultimii m până la locul unde mi-am propus să leg frânghia, mă gândeam dacă merită să-ţi rişti viaţa pentru câteva ... plantule, fie ele chiar specii invazive.

            Programul de eradicare a speciilor invazive, adică „weeding-ul" sau plivitul - smulsul buruienelor, este activitatea principală pe care o făceam de 2 săptămâni, 4 zile pe săptămână, 8 ore pe zi. Reprezenta combaterea speciilor invazive cu scopul de a readuce ecosistemul forestier din Raoul Island, respectiv pădurea subtropicală, la starea lui preumană, adică înainte ca primii colonişti să vină aici.

Sălbăticie

Primii oameni care au pus piciorul pe Raoul au fost polinezienii prin secolele 13-14, apoi albii la sfârşitul secolului 18. În încercarea lor de a se stabili aici, încercare care a eşuat de fiecare dată, insula fiind şi acum nelocuită, oamenii au adus diferite specii de plante, de la pomi fructiferi ca citrice, piersici, floarea pasiunii, buttercup, etc., la specii repede crescătoare care erau folosite la împrejmuiri (un fel de gard viu care înconjura ţarcurile animalelor domestice) ori diferite specii de legume. Toate aceste plante s-au sălbăticit după plecarea oamenilor, au devenit specii invazive deoarece au capacitatea de a schimba ecosistemul, iar eradicarea lor a devenit obiectul muncii noastre. Controlul acestora se face în cadrul unui program de 50 de ani, program început în 1975, care consta în împărţirea insulei în parcele şi parcurgerea fiecărei parcele o dată sau de 2 ori pe an. Parcurgerea se făcea de echipe de voluntari şi rangeri, care practic se plimbau prin pădure aliniaţi, la o distanţă de 8-10 m unul de celălalt şi smulgeau orice puiet de specie invazivă.

           Zonele, unde au fost descoperite în trecut plante mature, capabile să înflorească şi să producă seminţe, au fost denumite puncte de infestare, fiind marcate şi pe hartă şi pe teren cu o bandă de culoare roz. Aceste puncte de infestaţie erau cercetate foarte amănunţit, întrucât fructele unor specii ca buttercup sau floarea pasiunii putea germina şi după 5-10 ani de când planta mamă a fost extrasă. Practic pădurea subtropicală trebuia parcursă. Unde era un punct de infestare cercetam mai atent şi de obicei acolo găseam exemplare de specii invazive, iar în cazul în care găseam o plăntuță în alt loc, acela era un „random", adică un ocazional. Aceştia erau foarte rari, iar de 2 săptămâni de când începusem nu găsisem nici măcar unul. Era mare realizare să găseşti un „random" aici, mai ales că parcela pe care o parcurgeam acum era parcursă pentru a doua oră în acest an.

          Totuşi nu cred că se merită să îţi pui viaţa în pericol pentru aşa ceva... Dacă nu ar fi fost cutremurul toate ar fi fost în regulă, pentru că deja eram la limita parcelei, iar zonele cu adevărat greu accesibile, cum este zona prăpastiei unde se afla Heather, nu trebuiau parcurse. Dar cutremurul ne-a prins exact în cel mai prost moment...

          În timp ce mă gândeam la aceste lucruri am legat frânghia de un arbore sănătos şi încercam să-mi dau seama cam unde este Heather, să arunc frânghia cât mai aproape de ea. De ceva timp, de când am ajuns chiar deasupra ei, nu o mai vedeam, fie pentru că conformaţia terenului era în aşa fel încât nu aveam contact vizual, fie că poate reuşise să plece de acolo sau, Doamne fereşte, chiar căzuse. Am exclus imediat ultima ipoteză pentru că nu am auzit-o strigând, iar în timpul unei eventuale căderi acest lucru trebuia să-l facă chiar şi involuntar.

 În timp ce căutam un loc cu vizibilitate mai bună, tot dând ferigile uriaşe la o parte să pot vedea mai bine, mi se pare că aud mişcare undeva la 5-6 metri de mine, cam pe aceeaşi curbă de nivel. Zgomotul părea făcut de deplasarea unui animal destul de mare iar cum noi eram singurele mamifere de pe insulă mi-am dat seama că nu putea fi decât Heather. Fac câţiva paşi în direcţia aceea şi deodată ferigile se desfac şi în faţa mea apare Heather. Eram cam la 3 paşi unul de celălalt şi între noi, tocmai ieşit la lumină de sub protecţia ferigilor... un „random" de buttercup de vre-un metru şi jumătate, aproape de maturitate. Pe feţele amândurora s-a afişat o bucurie a cărei cauză era dublă: Heather tocmai ieşise dintr-o situaţie care putea să-i fie fatală şi în acelaşi timp am descoperit o specie invazivă care nu se afla într-un punct de infestaţie cunoscut şi marcat, adică un „random", primul nostru „random" de 2 săptămâni, ba mai mult, dacă nu o extrăgeam acum, în 2-3 luni planta înflorea şi fructifica dând naştere la câteva sute de seminţe.

  Aproape am uitat de situaţia limită în care colega mea se afla mai devreme şi am trecut repede la treabă. Am luat coordonatele GPS şi am înregistrat punctul unde am găsit planta invazivă şi între timp am discutat foarte puţin despre momentele dramatice de mai înainte. Heather mi-a spus doar că a reuşit să se ţină cu mâinile de ferigi şi a găsit cumva o creangă mai sănătoasă de care s-a sprijinit mai bine. Apoi tot mergând cu atenţie şi aproape târâş pe curbele de nivel a ieşit sus. Nu mai ştia unde sunt eu, iar faptul că ne-am întâlnit şi am găsit „random"-ul a fost pur întâmplător.

Între timp a ajuns şi Brooke la locul unde eram noi şi ne-am bucurat împreună de marea realizare a zilei de azi: găsisem un „random". Terminasem cu munca pentru acea zi deoarece eram pe o parcelă care nu putea fi parcursă după cutremure, datorită pantei mari şi a instabilităţii terenului. Aşa e procedura iar procedura trebuie respectată.

Am mai stat puţin şi am luat prânzul în fugă pe o ploaie ce nu s-a oprit de dimineaţă, discutând despre planta pe care tocmai o găsisem. Cutremurul, salvarea lui Heather, erau deja pe planul al doilea. Am comunicat la staţia radio către Bază că găsisem un „random", iar discuţiile de la cină din acea zi s-au concentrat în jurul acestui subiect. S-a concluzionat că găsirea „random"-ului a fost „team work", adică muncă de echipă şi nici o persoană anume nu are meritul pentru această descoperire. Heather a alunecat, Brook a văzut şi m-a trimis pe mine după ea, apoi ne-am întâlnit şi am dat peste buttercup.

 Pericol

Obiectivul principal aici este programul de eradicare a speciilor invazive, iar riscurile la care ne expunem zilnic aici pe insula Raoul, loc aflat în „top 7 destinaţii cele mai periculoase de pe Terra" sunt riscuri pe care ni le-am asumat. Cutremurele aproape săptămânale, ciclonul de două ori pe an, terenul accidentat şi instabil pe care trebuie să facem „weeding" zi de zi, posibila erupţie a vulcanului semiactiv de pe insulă şi posibilitatea unei evacuări de urgenţă abia în ... 3 zile, izolarea pe o insulă nelocuită, toate acestea sunt insignifiante când găseşti un ... „random".

* Notă: marea parte a celor relatate în acest post sunt pură ficţiune. O ficţiune bazată însă pe unele întâmplări reale, dar mult mai puţin dramatice decât cele descrise mai sus.“