Gabriela Huşanu, psihoterapeut: „Există doar părinţi-problemă. Când părinţii sunt echilibraţi, adolescenţii sunt minunaţi“
0
Dorinţa de exprimare, de experimentare şi de libertate vine la pachet cu valurile chimice hormonale de la vârsta adolescenţei. Specialiştii spun că secretul pentru părinţi stă în retrăirea adolescenţei alături de copil.
Programul controlului pare a fi soluţia principală în relaţia părinte-copil. Ce nu ştiu, însă, mulţi dintre părinţi este că a gestiona în acest fel relaţia cu copiii poată dăuna, iar peste ani, se pot trezi cu un adolescent care pleacă de acasă, din dorinţa de a fi văzut, înţeles şi acceptat. A-ţi spune punctul de vedere fără a impune, asta este cheia succesului în relaţia cu adolescentul, spune Gabriela Huşanu.
Facilitator în constelaţii familiale şi consilier în dezvoltare personală, cu formare în psihoterapie sistemică, de cuplu şi familie, ea explică pentru „Weekend Adevărul“ de ce răsfăţul este o boală mai grea decât lipsa afectivităţii, dar şi cum putem fi aproape de copil fără a-l controla. De asemenea, expertul subliniază că nu există adolescenţi-problemă, ci doar părinţi-problemă.
„Weekend Adevărul“: Este adolescenţa chiar o provocare?
Gabriela Huşanu: Da, e cea mai frumoasă provocare a părinţilor. Părinţii care au programul controlului îi pot controla pe copii până la adolescenţă. Cu cât programul controlului este mai mare, cu atât adolescentul este mai rebel. Pentru că adolescenţă asta înseamnă: să spargi tipare, graniţe. Dacă, între timp, părinţii ghicesc acest program şi lucrează pe el, adică îl eliberează, fac ceva să ofere o educaţie mai lejeră copiilor, atunci adolescentul nici nu simte trecerea asta.
- Cu ce vine această trecere de la copilărie la adolescenţă?
Cu hormoni, cu valuri chimice hormonale mult mai intense şi mult mai rapide. Nici adolescentul nu va reuşi să se descifreze singur. Acum plânge, acum râde. Şi pentru el este greu. Dacă adolescenţii au părinţi care înţeleg adolescenţa, atunci le va fi mai uşor, pentru că părinţii vor şti să-i susţină. Dacă lor nu li s-a dat voie să-şi trăiască adolescenţa, atunci nici ei nu vor şti să-şi înţeleagă propriii copii.
- Se poate ca acele persoane care nu au fost lăsate de propriii părinţi să-şi trăiască adolescenţa să-şi dorească ca al lor copil să nu aibă aceeaşi experienţă?
Ar fi minunat, dar dacă o face doar la nivel declarativ, la nivel de „am citit o carte“, n-o să reuşească. Un părinte, pentru a putea face faţă creşterii şi educării unui adolescent, are nevoie să lucreze cu propria persoană şi să-şi dea voie să intre în adolescenţă odată cu adolescentul. Să-şi dea voie să fie nebunatic. Recomand o carte foarte bună: „Vâltoarea minţii – Puterea şi rolul transformărilor cerebrale în adolescenţă“, a lui Daniel J. Siegel, care explică foarte bine ce înseamnă adolescenţa. Pe scurt, înseamnă „experimentez orice“. Important este să fie cineva pe lângă ei care să-i mai tragă de mânecă şi care să-i facă să fie conştienţi asupra efectelor acţiunilor lor.
Răsfăţul, o boală mult prea grea
- Când sunt mici, copiii primesc foarte multă afecţiune din partea părinţilor. Când cresc, fug de această „prea multă afecţiune“. Asta se traduce, de exemplu, cu „nu vreau să mă mai duci tu la şcoală“. Cum poate fi gestionată situaţia?
Asta apare în preadolescenţă. Am şi eu un băiat de 10 ani şi deja are aceste semnale: „Lasă-mă aici că mă descurc singur. Pot eu, nu mă mai corecta“. Acestea sunt mesajele preadolescenţei, când copilul îţi transmite clar că este pregătit să-şi asume responsabilitatea acţiunilor lui.
- Cum reuşim să le oferim afecţiune în continuare fără să se simtă sufocaţi?
Fiind lângă ei, dar cu un anumit echilibru. Când e prea multă afecţiune, strică. Când e prea puţină, la fel, iar copilul suferă. Pentru a putea acorda un echilibru copilului, părintele trebuie să fie în echilibru. Trebuie să lucreze, trebuie să aibă un feedback şi de la un specialist. Când este prea multă afectivitate, copilul deja e dus către răsfăţ – şi este o boală mult prea grea pentru copil decât lipsa afectivităţii.
Gabriela Huşanu FOTO bzi.ro
Părinţii-problemă
- Există aşa-numiţii adolescenţi-problemă?
Nu. Există părinţi-problemă, care transmit probleme copiilor. Când părinţii sunt echilibraţi, adolescenţii sunt minunaţi. Adolescentul vrea doar să experimenteze viaţa. Părinţii care se împotrivesc adolescenţilor nu câştigă.
- Este greu pentru un părinte să accepte că situaţia îl depăşeşte şi că discuţiile cu copilul lui trebuie purtate de către un specialist?
Da, pentru că intră în programul eşecului. Dar este o falsă idee. Nu este eşec, ci o provocare a vieţii pe care va trebui s-o abordeze. Un astfel de tip de părinte este un tipar introvertit, un program moştenit: „Nu vorbi, mamă. Ne spălăm lucrurile în familie“. Trece perioada adolescenţei noastre şi credem că nu o să ne mai întâlnim cu aceasta vreodată. Ba da, o retrăim prin copii. Şi cum nu am ştiut să gestionăm adolescenţa noastră, nu vom şti s-o gestionăm nici pe cea a copiilor noştri.
- Adolescenţa vine la pachet şi cu nesiguranţa viitorului.
Da, este o formă de anxietate, dar nu una pe care o întâlnim la adulţi. Este, mai degrabă, o formă de îngrijorare, iar asta din cauză că şcoala nu le arată un orizont. Sunt adolescenţi care nu ştiu în ce direcţie s-o ia. Părinţii nu vorbesc cu ei despre viitor. Tot ce văd în mediul virtual sunt filme SF şi nu-şi găsesc calea în viaţa reală.
- Ştim deja că este greşit să îi impunem celui mic un anumit drum în viaţă, spre exemplu, să urmeze o anumită meserie. Cum îl ghidăm, totuşi, fără ca adolescentul să se simtă constrâns?
A-ţi spune punctul de vedere ca părinte nu e greşit. „Măi, copile, eu asta văd la tine. Te descurci mai bine cu matematica. Eu m-am simţit ajutat de tine la problema asta“ sau „Văd că ai talent către partea artistică“. Deci nu e greşit să ne spunem punctul de vedere. Dacă stau acum să mă gândesc, la câţi pacienţi adolescenţi am avut, până la 25 de ani este o iluzie că ei ar şti ce vor să facă. Termină liceul, intră imediat în facultate şi foarte puţini au siguranţa că ştiu ce vor să facă. Părinţii le-au dat voie să experimenteze: „Vrei să fii medic? Hai la medic şi fii un pic observator, gândeşte-te dacă asta te-ar face fericit pe tine“. Realitatea este că foarte mulţi renunţă după ce se înscriu la facultate. Mai rău e când termină facultatea, îşi găsesc un loc de muncă şi intră în depresie pentru că nu domeniul acela îi face fericiţi.
Adolescenţa, retrăită alături de copii
- Din experienţa pe care o aveţi până acum cu adolescenţii, care este cea mai răspândită problemă cu care se confruntă cei care apelează la ajutorul dumneavoastră?
Nevoia de a fi ascultaţi este prima şi cea mai mare nevoie. Nu au nevoie de mâncare cum au nevoie să fie ascultaţi, văzuţi şi acceptaţi aşa cum sunt ei. Pentru că adolescenţă înseamnă „Mă accepţi aşa cum sunt eu. Este o metamorfoză. Îţi arăt noua mea dinamică, noua mea formă, noua mea conştiinţă. Dacă până acum nu prea ai fost de acord, acum îţi impun să te uiţi la mine, să mă vezi, să mă asculţi şi să mă accepţi“. De aceea adolescenţii pleacă de acasă. Caută grupuri în care sunt văzuţi, ascultaţi şi acceptaţi aşa cum sunt ei. Caută validare.
Adolescenţii mai au o caracteristică foarte importantă: curiozitatea. Ei îşi doresc să experimenteze, chiar şi lucruri care le fac rău, precum ţigara şi alcoolul, de exemplu. Sunt precum acei bebeluşi care duc la gură totul, doar că ei o fac un pic mai conştient. Trebuie să fie lăsaţi să experimenteze, dar într-o formă controlată şi foarte discretă. Părinţii trebuie să fie cu ochii pe copii de la distanţă. Să nu-i dea de înţeles adolescentului că-l vede mereu – câteodată, chiar să ne prefacem că nu-i vedem. Să-i ajutăm să-şi conştientizeze singuri efectele acţiunii lor. Cu toate că, din cauza hormonilor, este cam greu la adolescenţă.
Gabriela Huşanu FOTO bzi.ro
- Aveţi un sfat pentru familiile cu adolescenţi?
Părinţi, fiţi adolescenţi odată cu adolescenţii! Mai ales că atunci când adolescenţii îşi văd părinţii devenind adolescenţi se temperează, de parcă s-ar vedea în oglindă. Dau un exemplu din familie: fiul meu al doilea şi-a lăsat părul lung în perioada adolescenţei, chiar îi stătea foarte bine. Soţul meu a intrat şi el în adolescenţă, l-am simţit, mai ales că a luat şi el decizia de a-şi lăsat părul lung. A doua zi, băiatul a renunţat la idee. Deci, daţi-vă voie să experimentaţi alături de ei. O să vă aducă multă energie, ca şi cum aţi retrăi adolescenţa.
Dacă adolescenţii au părinţi care înţeleg adolescenţa, atunci le va fi mai uşor, pentru că părinţii vor şti să-i susţină. Dacă lor nu li s-a dat voie să-şi trăiască adolescenţa, atunci nici ei nu vor şti să-şi înţeleagă propriii copii.
Cât de periculoase sunt prieteniile virtuale pentru un adolescent
- Ce facem cu această comparaţie între generaţii? Tot auzim „Pe vremea mea...“.
Nu există nicio diferenţă, este o iluzie, că e vremea mea, că e vremea ta... Ţine de percepţii. Pentru mine, vremea mea a venit cu un brăduleţ firav, subţirel, rar, dar cu o bucurie imensă de a-l împodobi. Tot ce puneam în brad era făcut de mânuţele mele; acum, însă, toate sunt cumpărate. În schimb, brazii sunt bogaţi. Nu există diferenţe foarte mari, ci doar de percepţii. Copilăria lor înseamnă un brad imens, bogat, împodobit cu tot ce este pe piaţă. Dacă îi pun să facă ei ceva, nu vor. Pentru mine, în schimb, era o plăcere. Când vine vorba de această comparaţie între generaţii, în spate este vorba de nostalgie şi de conectarea adultului cu copilăria. Ne amintim şi dorim să împărtăşim cu copiii noştri.
- Era digitală, telefoane, tablete, calculatoare... Cum facem ca adolescenţii să nu fie dependenţi de toate acestea?
Eu aş evita termenul de dependenţă. Copiii de astăzi au o altă structură a creierului, ei se nasc cu o minte pregătită să integreze cu o foarte mare uşurinţă tot ce înseamnă această tehnologie. Aşa cum noi am avut o minte potrivită şi pregătită să integreze informaţiile din cărţi. Eu îmi aduc aminte şi acum cum bunica mea mă avertiza să nu mai citesc atât că îmi stric ochii, iar eu mă uitam la ea şocată. Eu eram setată pe a cunoaşte, a şti, a citi. Iar bunica mea nu înţelegea pentru că mintea ei nu era pregătită ca a mea. Într-adevăr, nu încurajez copilul să stea la calculator sau cu telefonul în mână mai mult de două ore, nu neapărat pentru informaţiile care sunt acolo – asta este responsabilitatea părinţilor –, ci pentru lumina albastră. Afectează mintea copilului.
- Apropo de telefoane, ce facem cu prieteniile virtuale pe care le au copiii?
Eu cred că e mult mai uşor acum să gestionăm asta decât înainte. Pe vremea când internetul nu exista, adolescenţii plecau de acasă, în societate. Societatea îi susţinea, dar erau la îndemână fumatul, alcoolul. Acum, dacă părintele este vigilent, va şti să vadă cu cine se joacă copilul online, de exemplu. Trebuie să îl încurajeze pe cel mic să aibă încredere în el şi să-i prezinte prietenii lui virtuali. Este esenţial să existe o comunicare deschisă de ambele părţi. Părintele îi poate vorbi, de exemplu, despre prieteniile de la locul lui de muncă. În virtual, eu zic că e mai uşor, controlul e mai sigur.
Copii acasă, dar abandonaţi
- Cum poate păstra o relaţie echilibrată cu copilul un părinte care lucrează în străinătate?
Aici e foarte dificil. Depinde de vârsta la care copilul este lăsat acasă. Dar, clar, este abandon, un lucru greu de gestionat de către copil. S-a observat că la un moment dat copilul îşi asumă un sentiment de vinovăţie. La nivel conştient i se spune „Plecăm pentru un trai mai bun“, dar copilul nu crede asta. Consideră că este vina lui. Îşi pune întrebarea: „Până să vin eu de ce au rămas aici?“. Deşi înţelege că pentru el au plecat părinţii, tot consideră că e vina lui – că e pentru el. Cel mai greu pentru un copil cu abandon este percepţia distorsionată. Nu mai spun de emoţia dezamăgirii, a ruşinii.
- Se poate compensa în vreun fel această lipsă a prezenţei fizice a părintelui din viaţa copilului?
Nu, niciodată, este o iluzie. Cine crede că s-a achitat de responsabilitate cu cadouri aduse copilului se amăgeşte. Cel mai uşor e să lase copilul cu bunicii, în cazul în care aceştia pot avea grijă de el. Este greu, sunt totuşi trei generaţii. Dacă nouă, părinţilor, care suntem la distanţă de o generaţie, ne este greu, bunicilor, care sunt la a treia generaţie, le va fi şi mai greu.
Copiii de astăzi au o altă structură a creierului, ei se nasc cu o minte pregătită să integreze cu o foarte mare uşurinţă tot ce înseamnă această tehnologie. Aşa cum noi am avut o minte potrivită şi pregătită să integreze informaţiile din cărţi. Părintele trebuie să îl încurajeze pe cel mic să aibă încredere în el şi să-i prezinte prietenii lui virtuali. Este esenţial să existe o comunicare deschisă de ambele părţi.
De la jurist la consilier de cuplu şi familie
Nume: Gabriela Huşanu
Data şi locul naşterii: 9 decembrie 1973, Iaşi
Studiile şi cariera: La bază este jurist, absolvind Facultatea de Drept în 1998, la Universitatea „Mihail Kogălniceanu“ din Iaşi. Mai târziu, a ales drumul facilitatorului în constelaţii sistemice de familie, specializându-se în această direcţie între anii 2014-2016, la Asociaţia română de terapii sistemice ARTeS. A urmat cursurile Human Center pentru a deveni psihoterapeut de cuplu şi de familie, atestatul obţinându-l în 2018.
În 2016 s-a specializat în consiliere pentru dezvoltare profesională.
Locuieşte în: Iaşi.
Vă recomandăm să citiţi şi:
INTERVIU Pictorul Gabriel Gheorghiu: „Iubesc pictura şi fac copii cu ea” FOTO
Se încarcă comentariile...
