Iaşi: Viorel Săcăleanu Stăpânul inelelor şi cerceilor
0
În patru decenii, i-a trecut prin mâini o mină de aur, dar metalul galben nu a reuşit să-i ia minţile. Bijutierul Viorel Săcăleanu spune că nu iubeşte atât aurul, cât produsul finit.
Când se apucă de lucru, metalul preţios devine în mâinile lui o banală aţă galbenă de papiotă, pe care bijutierul o modelează după pofta inimii.
Viorel Săcăleanu este unul dintre puţinii bijutieri rămaşi încă pe piaţa aurului din Iaşi, care ştie să lucreze bijuteriile cu metode tradiţionale. În căutarea aurului a plecat imediat după terminarea clasei a VIII-a când, deşi nu prea ştia ce înseamnă meseria de bijutier, era convins că va face casă bună cu noţiunea de ordine. „De mic am fost foarte ordonat şi dichisit. Iniţial mă gândeam la meseria de croitor, dar întâmplător au apărut câteva posturi de bijutier la Arad“, îşi aminteşte Viorel Săcăleanu.
Convins că este un tren pe care nu-l poate pierde, Viorel Săcăleanu s-a apucat serios de treabă. „Îmi imaginam că este o meserie în care totul e roz şi frumos, la fel ca produsul finit. Meseria are însă părţile ei întunecate, care dispar însă o dată cu terminarea bijuteriei. În momentul în care o vezi gata, uiţi practic tot ce a-i îndurat pentru a o realiza“, spune bijutierul.
Bijuterii din peniţe de stilou
Când şi-a început Viorel Săcăleanu ucenicia şi la zece ani după aurul nu era chiar la îndemâna oricui. „Înainte de Revoluţie era bijutierul şi miliţianul. Controalele erau foarte dure, iar noi eram mereu sub presiune şi stres. Din cauza asta mulţi meşteri au şi renunţat la meserie“, povesteşte ieşeanul.
O soluţie tot s-a găsit însă. „Erau nişte stilouri chinezeşti pe vremea comuniştilor cu peniţa aurită, pe care le prelucram pentru a face bijuterii, chiar dacă aurul era doar de şase, şapte karate“, spune Viorel Săcăleanu. După 1989, a urmat explozia aurului o dată cu care, crede bijutierul, a pierit şi gustul pentru lurările adevărate. „Dacă ai aur pe tine, nu înseamnă că ai şi bijutierii. Mie îmi place să le fac, să ştiu că le am, dar nu-mi place să le port“, spune ieşeanul.
În decursul timpului, cel mai bătrân bijutier din Iaşi a avut aproximtiv 30 de ucenici. Niciunul nu a rămas să lucreze cu el sau măcar să continue această meserie. „Încep să ajung la concluzia că eforturile mele de a-i învăţa meserie au fost în zadar. Nu cred că au reuşit să înţeleagă faptul că în această meserie nu câştigi imediat ce intri pe uşa atelierului, ci abia după ce devii meseriaş“, mai spune Viorel Săcăleanu.
Profil
Născut: 21 martie 1951 Constanţa
Educaţie: Şcoala de maiştri
Experienţă: bijutier de 40 de ani
Familie: căsătorit
Întrebări şi răspunsuri
Cât v-a trebuit să prindeţi secretele meseriei de bijutier?
V. S.: Consider că ucenicia mea a durat vreo zece ani, timp în care am avut ocazia să mă confrunt cu tot felul de probleme. Dar în meseria asta înveţi permanent.
Când luaţi o lucrare vă gândiţi la profit sau la bucuria creaţiei?
V. S.: Nu m-am gândit niciodată la cât voi câştiga de pe urma ei. Cred că acest lucru este şi secretul faptului că nu am ieşit niciodată în pierdere. Dacă lucrarea era frumoasă, clientul se simţea obligat să mă răsplătească pe măsură.
Ce-i place
Bijutierului îi plac mâncărurile gătite în casă şi bucatele tradiţionale. „Niciodată nu o să mă vedeţi cu pizza sau shaorma. Borşul cu fasole şi leuştean de la mama de acasă este un medicament şi pentru foame, şi pentru suflet“, mai spune Viorel Săcăleanu.
Ce nu-i place
Ieşeanul spune că cel mai mult îl deranjează atunci când vede persoane care nu ştiu să aprecieze bijuteriile. „Sunt doamne care vin la atelier să-şi cureţe inelele. Când mă apuc de treabă, găsesc numai urme de mâncare pe ele. Eu zic că cineva care ţine cu adevărat la o bijuterie nu face sarmale cu ea pe deget“, susţine bijutierul.
Se încarcă comentariile...
