Iaşi: Cristian Mungiu: „Încerc să fac ceva care să mişte spectatorul“
0
Cristian Mungiu a povestit pentru „Adevărul de Seară“ ce îl atrage în ceea ce face
Citeşte şi:
Filmul lui Mungiu, "Amintiri din Epoca de Aur", aplaudat de sute de spectatori
UPDATE Mungiu şi Marinca au venit în redacţia „Adevărul de Seară“
Interviu cu Ion Sapdaru, miliţianul din filmul colectiv al lui Mungiu
Festivalul Internaţional de Film, seara de gală
Iaşi: Premiere mondiale la Festivalul Internaţional de Film
Adevărul de Seară: Ce filme nu ar trebui ratate la Festivalul de Film de la Iaşi?
Cristian Mungiu: Sunt filme în cadrul festivalului foarte noi cerute peste tot în lume şi e bine că pot fi văzute la Iaşi. Recomand să fie văzute filmele româneşti. Cel mai bun compliment pentru filmul românesc de astăzi e că se vinde afară. Nu că ia premii, care poate fi considerată o chestie conjuncturală: ţine de juriu, de gust. Faptul că filmele româneşti apar în festivaluri arată că ele au valoare de piaţă ceea ce se întâmplat foarte rar după 1990.
Cât de greu se obţine un decor pentru un film despre perioada comunistă?
Nu e greu. Găseşti pe internet o serie întreagă de etichete ale produselor din acele vremuri. Noi am făcut un raft de alimentară cu produsele de atunci. E mai greu să găseşti spaţii întregi ca cele de atunci, s-au schimbat foarte mult. Noi nu filmăm pe un platou, pentru că este foarte scump, filmăm în locaţii, şi din astea nu mai găseşti. Oricum, filmul nu trebuie să fie etnografic, o dare de seamă pentru tot ce s-a întâmplat, un proces verbal care înregistrează tot. E o selecţie prin care surprinzi ceva. Mi-ar fi plăcut să pot filma blocuri comuniste din anii `80, dar dacă nu mai am unde, mă adaptez.
Sunt şi alte semnificaţii dincolo de legendele urbane prezentate în „Amintiri din Epoca de Aur”?
Eu nu gândesc filmul în simboluri niciodată. Poveştile sunt scrise de mine şi cred că filmul trebuie să respecte realitatea pentru că ea în sine are o simbolistică. Interpretările le dau spectatorii.
Ce aţi fi păstrat înregistrat pe o cameră de filmat dacă aţi fi avut-o înainte de 1990?
O cameră de filmat îţi dă iluzia că poţi să înregistrezi amintiri, dar nu e doar atât. Esenţial e să trăieşti tu momentul ăla, să nu-l ratezi din dorinţa de a-l ţine minte. Îmi folosesc camera de filmat pentru a strânge lucruri, dar între a mânui o cameră video şi a şti să faci un film nu este nicio legătură şi asta am constat întâi pe pielea mea. Cred că e mai important să poţi spune o povestire în cuvinte de film, decât să ai o cameră video.
Care e cea mai „prăfuită” amintire din „Epoca de Aur” a lui Cristian Mungiu?
Noi nu am avut o perioadă atât de complicată. Grijile erau ale părinţilor. Ce să zic? Că ne cădea curentul şi ne făceam lecţiile la baterie, asta ne amuza foarte tare. Că mă trimiteau să stau la coadă. Asta mă enerva pentru că îmi dădea un sentiment de insecuritate între adulţi. Îmi amintesc o umilinţă din acea perioadă. A încercat bunicul meu să salveze un kilogram de mălai în plus şi m-a îndemnat să dau cu un leu mai mult vânzătoarei, care avea un principiu: lua bacşiş de la adulţi, dar nu de la copii. O chestie la care am meditat foarte mult pentru că nu vedeam care e diferenţa. Miza acelei perioade era să primeşti un kilogram şi jumătat de mălai faţă de un kilogram.
Cum aţi ajuns să faceţi film?
La film m-am dus pentru că toţi avem o atracţie pentru asta. În clasa a V-a eu aveam conştiinţa faptului că nu scriu compuneri, ci că „eu scriu”. Credeam că o să ajung scriitor şi verificam efectul scriiturilor mele asupra celorlalţi. Asta cred că se datora faptului că la mine acasă se vorbea foarte mult, iar eu fiind ultimul, apucam să vorbesc foarte rar. Nu pot spune că am primit o educaţie în spiritul filmului, dar ceva s-a întâmplat în casa aia de am ajuns bine şi eu şi sora-mea (n.r. Alina Mungiu Pippidi). Ea mi-a spus foarte multe poveşti când eram mic, ceea ce mi-a dat o capacitate de a asocia mai bună. Cea mai bună chestie care mi s-a întâmplat în copilărie era că am fost destul de liber. Ne petreceam vacanţele cu familia prin ţară, după ceramică, cunoscând oameni adevăraţi.
Aţi simţit că vreo experienţă v-a maturizat?
Nu identific în biografia mea o scenă care s-a întâmplat aşa: într-o zi te-ai uitat pe geam, ai văzut un porumbel care a scăpat măslina din cioc şi atunci ai ştiut că ai devenit altul. Pot spune că după primul film am meditat mai mult la cinema, am văzut mai multe filme pentru că am călătorit mai mult, s-au făcut mai multe filme româneşti care au dus ştacheta foarte sus. Am crescut treptat după primul film.
Cum sunt primite filmele dumneavoastră şi filmele româneşti, în general, în ţară şi în străinătate?
Eu am fost bine primit de public. Am avut foarte mulţi spectatori la filmele mele de până acum ţinând cont că sălile s-au redus în ultimii ani. Statul cred că ar trebui să se implice în sensul că ar trebui să facă săli pentru tipul de filme care nu mai au ce căuta la mall, pentru filmele de artă. Dar până la sală mai este o problemă. Dacă sălile acestea ar fi pline atunci ar fi altceva: problema e cu oamenii care deocamdată trebuie să învingă comoditatea pentru a ieşi din casă ca să vadă filme. Experienţa de a merge la cinema e cu totul diferită. Spectatorii aşteaptă cu drag filmele bune. Am avut la Toronto proiecţii cu noul film, în săli care au fost copios de pline pentru că orice film românesc coagulează comunitatea locală. Şi în Italia am avut aceeaşi reacţie.
Cu ce îi impresionează pe străini poveştile spuse în filmele româneşti?
Îi atinge povestea. Poveştile sunt diferite, operele sunt individuale. Singura chestie locală e limba, care clasează filmul ca unul de artă şi asta pentru că merg la cinematografele din afară, în care filmele sunt subtitrate.
Aţi putea scrie scenarii în altă limbă?
Problema nu e de limbă, ci de realităţile pe care le descrii. Eu nu pot scrie despre ce face Anamaria Marinca acum la Londra. Nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii ăia acolo. Poţi să-mi imaginez, dar până la urmă, un scenariu este valoros dacă vede acele detalii pe care oamenii le recunosc ca fiind naturale acelui spaţiu.
Cum trebuie vizionat un film?
Trebuie să-l vezi într-un mod critic. M-am implicat într-un proiect al Ambasadei Franţei prin care încercăm să introducem un fel de educaţie vizuală în licee şi cred că până nu facem asta nu-i vom putea trimite pe tineri în cinematografe. Este un proiect despre cum trebuie să vezi un film pentru că altfel ai să ajungi un dobitoc manipulat, care nu va şti ce, din ceea ce a văzut pe ecran, este manipulare. Trebuie să înţelegi nişte resorturi interne despre cum funcţionează o povestire, un montaj pentru că altfel, eşti un şoricel stimulat vizual, şi nu-ţi dai seama ce, din ceea ce gândeşti, este al tău.
Impuneţi ceva copilului dumneavoastră?
Copilul meu şi cu mine facem nişte filme acum pentru că e atras de camera video. Dacă el mă întreabă, eu îi explic, dar las să vină de la el toate astea. Facem filme narative cu jucăriile lui. Nu vreau să-l fac nici regizor, nici actor, ci mă interesează să observ ce înclinaţii are el în mod natural. Orice copil ar trebui să crească având nişte valori de bază: să gândească cu mintea lui, să înţeleagă ce e bine şi ce e rău. Aţi reveni în Iaşi?
Eu am plecat nu pentru că nu-mi plăcea locul asta, dar nu pot să-mi fac meseria aici. M-aş întoarce să filmez un film, vin deoarece casa şi cimitirul familiei sunt la Iaşi şi sunt legat de asta, dar sincer, nu-mi doresc să trăiesc în momentul de faţă aici. Găsesc că locul e foarte adormit.
Ce urmează după acest proiect cu „Amintiri din Epoca de Aur”?
În orice caz, nu un alt film despre comunism. Co-produc un film despre oi. A avut cineva ideea să facă un film despre cum afectează în profunzime integrarea europeană valorile culturale româneşti. O poveste despre o familie de oieri, doi fraţi, care asta au ştiut să facă toată viaţa. Unul din ei pleacă în Germania să lucreze pe un şantier şi constată că e o lume întreagă dincolo de satul lor, unde poţi câştiga material mult mai mult. Şi de aici începi să-ţi pui nişte probleme.
În ediţia de mâine a Adevărului de Seară puteţi citi cum se simte Anamaria Marinca la Iaşi.
Se încarcă comentariile...
