Iren Opriţa a debutat în poezie la 67 de ani

Trăieşte la Hunedoara de 50 de ani, a fost inspector în controlul calităţii, iar de curând a debutat cu un volum de poezie în limba maghiară.

PROFIL
Născută. 14.10.1942, Şimleul Silvaniei
Educaţie. Liceul Teoretic din Şimleul Silvaniei
Profesie. Inspector în controlul calităţii
Familie. Trei copii, cinci nepoţi

Viaţa lui „Irenka néni” (n.r. tanti Irinuţa), aşa cum îi spun tinerii care o cunosc, ar putea fi fără îndoială subiect de carte. A avut o copilărie grea, rămânând orfană de mamă la numai doi ani.

„Tatăl meu ne-a crescut, săracu’. Era primul care se trezea, niciodată nu am ştiut cât de devreme se întâmpla asta şi până deschideam noi ochii el ne spăla toate hainele şi le întindea la uscat. Făcea orice treabă de femeie”, îşi aminteşte Iren Opriţa. Spune că de la el ştie ea ce însemnă valoarea omului şi a lucrului bine făcut. „Făcea până şi tăiţei, iar când ne-am făcut mai mari ne putea şi pe noi, care mai plângeam, aşa cum fac copiii şi ziceam că nu mai putem. Iar el ne spunea: «Pune tu, Iren, un ziar sub aluat şi dacă vezi să citeşti, înseamnă că e destul de subţire»”.

La 17 ani a venit la Ghelari să-şi viziteze fratele, pe Nicolae, care era artificier la mină, şi n-a mai plecat. „M-am dus într-o zi la poştă să cumpăr un timbru, iar doamna de la ghişeu m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez acolo. Erau vremuri grele, aşa că am acceptat, deşi îmi era teamă că n-o să mă descurc.  «Lasă, Iren, tu o să vorbeşti mai puţin, şi-o să munceşti mai mult», mi-a spus doamna respectivă. Îmi notam pe-o hârtiuţă câte un cuvânt şi-o puneam în buzunar. Fratele mereu râdea de mine şi zicea că niciodată nu voi învăţa, parcă aş fi avut limbă de lemn“, râde tanti Iren. Povesteşte tuturor istorioara cu limba română şi mereu se scuză că nu o ştie prea bine, deşi Iren Opriţa vorbeşte româneşte mai bine decât mulţi români: „Uite, de asta nu ştiu eu limba română: pentru că nimeni, niciodată n-a vrut să mă corecteze. Îmi ziceau: «Dumnevoastră vorbiţi tot aşa, că aşa vă stă bine», aşa că eu şi acum tot stricat pronunţ cuvintele“.

O carte pentru o viaţă

La poştă, la Ghelari, şi-a cunoscut soţul, un român din Aiud care ştia ungureşte, apoi au apărut cei trei copii, bucuria vieţii ei. Ulterior s-a agajat in nou, de această dată pe un post de controlor de calitate.

Verifica sortimentele de talc care plecau peste tot, prin ţară şi era fericită, alături de familia ei. Când copiii şi-au alcătuit propriile familii, iar soţul ei nu a mai fost, a început să meargă mai des la Casa Maghiară, acolo unde cunoscuţii i-au citit versurile scrise în ceasurile de singurătate, şi-au încurajat-o să le adune pe toate într-o carte.

Întrebări şi răspunsuri
Cum se numeşte volumul pe care tocmai l-aţi editat?
„Életem ösze”, în traducere „Toamna vieţii”. Este o carte în cinci părţi, care conţine 49 de poeme, scrise cu precădere în ultimii doi-trei ani. Nu m-am oprit din scris, aşa că poate voi mai publica un volum.

Aţi avut emoţii mari la lansare?
Aşa de multe griji mi-am făcut, acum, cu lansarea volumului, că a trebuit să mă internez câteva zile în spital din cauza tensiunii. La lansare nu vedeam pe nimeni în jur de emoţie: a fost o surpriză de nedescris să văd copiii de la şcolile din Hunedoara recitându-mi versurile.

Cum aţi asigurat suma necesară tipăririi volumului?
Fiul meu mai mare a găsit sponsori şi m-a ajutat să scot cartea în 2.000 de exemplare. Altfel ar fi fost imposibil. Niciun exemplar, însă, nu va fi vândut; pe toate le vom face cadou bibliotecilor şi prietenilor.

Ce-i place
„Îmi place să scriu, iubesc natura şi fiecare fiinţă vie care trăieşte în ea şi mi-aş fi dorit să fiu educatoare, să ofer copiilor dragostea de care eu nu am avut parte, din cauză că mama mea a murit la naşterea fratelui meu mai mic”.

Ce nu-i place
„Mulţi oameni sunt singuri pe lume, copii bolnavi şi bătrâni, iar de aceştia ar trebui să avem mai multă grijă”, a mai spus tanti Iren.