CAMPANIE ADEVĂRUL DE SEARĂ "SUPRAVIEŢUITORII": Actorul Păstorel Vulcu, hunedoreanul care învins cancerul

“Domnule Vulcu,  mă văd obligat să vă comunic că suferiţi de cancer. Regret !”. Acum 10 ani aceste cuvinte au sunat ca o ultimă sentinţă pentru  Păstorel Vulcu (49 de ani) . Actorul devean a avut din acel moment de jucat  cel mai greu rol  al vieţii lui, acela de condamnat la moarte.  Aflaţi povestea unei lupte pentru viaţă dusă până aproape de nefiinţă, aşa cum a fost văzută de protagonistul ei.

Chinul suspiciunilor

Nu afli de azi pe mâine că eşti bolnav de cancer. Întâi trebuie să treci printr-un iad al îndoielilor. Ţi se pare imposibil ca o durere de gât să fie condamnarea ta la moarte.  Îţi spui că iei ceva leacuri şi trece.  Aşa a făcut şi Păstorel Vulcu  când,  după un turneu cu teatrul,  un fel de răceală îl lasă fără glas şi cu o usturime persistentă în gât.  “Am luat nişte antibiotice şi am aşteptat să-mi treacă. Dar durerea nu a cedat. Atunci am zis că merg la doctor,  îmi dă un leac,  în cel mai rău caz fac nişte injecţii,  şi gata, adio boală”, se confesează actorul. 

Primul gând sumbru l-a avut atunci când după o lună de tratament la ORL suferinţa nu a cedat. Gheara din gât strângea tot mai tare, iar într-o dimineaţă apa de clătit gura a ţâşnit în chiuvetă însângerată.  “A fost prima dată când m-am gândit că poate am ceva grav. Dar nu îmi imaginam că voi trece prin ce am trecut”, spune Păstorel Vulcu.  Cu fiecare zi, stresul se amplifică. Actorul se internează într-o clinică ORL din Bucureşti. I se fac analize,  inclusiv  o recoltare de ţesut din zona dureroasă.  În aşteptarea rezultatului, pacientul,  cu simţurile alertate de sumbra presimţire, citeşte peste tot semne rău-prevestitoare. “Consternarea din privirile medicilor ascunsă stângaci, durerea  tot mai mare,   sângerările continue  şi mai ales tăcerea din jurul meu m-au adus în pragul disperării.  Nimeni nu-mi spunea nimic.  Atunci m-am gândit prima oară că am cancer şi urmează să primesc o sentinţă,  nu un diagnostic”, se confesează  Păstorel Vulcu.

Actorul pe scenă înainte de a se îmbolnăvi (stânga imaginii)

Păstorel Vulcu (stânga) în travesti

Drumurile “condamnaţilor”

Când ai aproape certitudinea că suferi de o boală încurabilă devii ca o pasăre captivă care caută agitată să deschidă uşa coliviei.  Orice sfat, oricât de aiurit,  ţi se pare şansă bună de a scăpa cu viaţă. Faci lucruri care înainte ţi se păreau fără sens sau în care nu credeai.  Cu povara spaimei în suflet şi  arsura bolii în gât, la sfatul unor prieteni,   Păstorel Vulcu a consultat întâi un specialist în tratamente naturiste, după care a cerut şi sfatul  unei clarvăzătoare.

“Eram dispus să cred orice veste bună mi se dă, indiferent din partea cui venea. M-am bucurat când terapeutul  mi-a spus că nu crede că am ceva grav, deşi îmi dau seama acum că habar nu avea despre ce e vorba.  A fost o serioasă îmbărbătare  şi  şedinţa la clarvăzătoare care m-a asigurat că nu voi muri în această încercare. Deşi înainte nu fusesem bisericos, am început să mă rog la biserică pentru viaţa mea. Ţin minte că la Bucureşti în Piaţa Universităţii am întâlnit o bătrânică amărâtă care cerşea. I-am dat 10 lei şi ea m-a întrebat dacă nu cumva vreau să se roage pentru mine. Am rămas surprins şi i-am spus că da. Femeia mi-a cerut numele şi a promis că se va ruga pentru sufletul meu. Cred că a făcut-o. Vroiam să trăiesc şi mi se părea imposibil să fiu eu cel care va muri la 40 de ani”, îşi aminteşte hunedoreanul. 

La două săptămâni de la internare a venit rezultatul biopsiei. Diagnosticul a fost fără echivoc: “carcinom nediferenţiat la bază de limbă”. Pe înţelesul tuturor, cancer !

Fifty-fifty la ruleta vieţii

Cu fiecare minut, boala cotropea noi teritorii în corpul lui Păstorel Vulcu. Durerea de gât devenise insuportabilă ,  iar înghiţitul hranei un calvar. Internat la Cluj, într-o secţie de oncologie, în mintea hunedoreanului se iscau furtuni de gânduri şi de griji. “Când am aflat că am cancer mi-au revenit în minte tot timpul două întrebări care se băteau cap în cap. Una, dacă am şanse să scap cu viaţă şi a doua , oare cât mai am de trăit”, îşi aminteşte Păstorel Vulcu.

Pe fişa lui medicală, în dreptul diagnosticului, stătea înscris un cod: T4N2M0. “M-am documentat ce înseamnă acele cifre şi litere. Mai bine nu o făceam. Am aflat că T4 este stagiul cel mai avansat de cancer, iar  MO marca  inexistenţa metastazelor în organism. Prin urmare, nu aveam metastaze, dar sufeream de un cancer în ultimul stadiu de evoluţie”, îşi aminteşte actorul devean. 

În acel moment, acesta se agăţa de viaţă ţinându-se de pronosticul nu prea încurajator al medicului curant. Statistic, Păstorel Vulcu avea 50 la sută şanse să trăiască.

Bătălia pentru viaţă

Lupta cu cancerul în cazul lui Păstorel Vulcu a durat şase luni. Hunedoreanul a trecut prin şocul unui tratament cu citostatice şi radiaţii care aproape l-au pus la pământ. “A fost iadul pe pământ pentru mine. Era însă singura şansă să scap cu viaţă. Aşa că, mai mult mort decât viu,  am suportat totul cu un singur gând în minte: să trăiesc”, mărturiseşte hunedoreanul. 

Înainte de boală Păstorel Vulcu era un "gigant" de aproape doi metri şi 126 de kilograme

În lupta cu boala actorul a slăbit 50 de kilograme

Nu există cuvinte potrivite ca să exprimi suferinţa unui bolnav de cancer. Tratamentele au un singur rol: să ucidă celula canceroasă. Nu pot face asta însă fără să pârjolească organismul bolnavului. “A doua oară nu cred că aş mai putea suporta aşa ceva. Radiaţiile mi-au ars gâtul complet. Luni de zile după tratament nu am putut înghiţi decât apă sau sucuri de fructe strecurate. Mă simţeam de parcă cineva îmi tăiase gâtul şi trăiam aşa cu durerea aia. Apoi, timp de luni de zile, mi-am pierdut gustul. E o experienţă ciudată să vrei să mănânci o prăjitură,  o vezi cât e de apetisantă,  dar în momentul în care iei prima linguriţă simţi ca şi când ai mesteca carton”, îşi rememorează Păstorel Vulcu calvarul. În doar şase luni, actorul devean, un bărbat înalt de aproape doi metri,  a slăbit aproape 50 de kilograme. “Au plâns colegii când m-au văzut în vara aia. Abia mă ţineam pe picioare. Boala şi tratamentul m-au secat, arătam ca un deţinut dintr-un lagăr nazist”,  povesteşte actorul devean. Dar nu mai conta. Pentru că ultima analiză medicală făcută în toamna lui 2001 avea  pentru Păstorel Vulcu valoarea unui nou certificat de naştere: cancerul dispăruse. 

Cinci ani de griji

A urmat  o pândă de cinci ani de zile. Minut cu minut, Păstorel Vulcu a trăit cu teama unei recidive a bolii. “Medicii mi-au spus că riscul ca boala canceroasă să reapară durează cinci ani. A fost o perioadă lungă şi stresantă, dar nu s-a întâmplat nimic rău”, spune hunedoreanul.

Supravieţuitorul  solitar

A rămas cu o voce uşor răguşită. Nu mai are nici vigoarea de dinainte. Şi chiar dacă viaţa lui de acum nu este aşa cum ar dori el, Păstorel Vulcu este un învingător. Privind înapoi, actorul are revelaţia unui simţământ  trăit  numai de cei care au avut de luptat pentru viaţa lor.  “Mi-am dat seama ce singuri suntem atunci când avem de înfruntat moartea în faţă. Familia, prietenii, medicii, totul rămâne undeva în plan secund estompat de zbuciumul sufletesc surd din interior. Nu ai cum să-ţi iei aliaţi când lupţi pentru viaţă.  E doar între tine şi Moarte,  o răfuială perfect solitară “, conchide Păstorel Vulcu.

Actorul Păstorel Vulcu la 10 ani de când a învins cancerul

Când se simte singur, Păstorel Vulcu improvizează acorduri la pian