Povestea ultimului potcovar din Giurgiu

Pe strada Rozelor, la numărul 26, locuieşte ultimul potcovar „practicant” din oraş. Îl cheamă Ilie Dinu însă giurgiuvenii îl ştiu de nea Ilie Potcovarul, titulatură câştigată datorită meseriei pe care şi-a ales-o.

Ilie Dinu (59 de ani) duce mai departe o tradiţie de familie. „În fierăria tatei am intrat pe la opt ani şi nu am mai ieşit de-acolo. Până să ajung la potcoave, am început cu scoabe şi cârlige” spune nea Ilie care spune că dexteritatea acumulată în fierărie l-au ajutat să se angajeze ca fierar-betonist, lucrând în domeniu 40 de ani. „După ce veneam de la servici, continuam să lucrez în fierărie până târziu. A fost în primul rând vorba de pasiune dar şi o sursă de venit pentru viaţă” povesteşte potcovarul.

Acesta îşi aminteşte că oraşul era pe-atunci plin de căruţe şi trăsuri, iar birjarii şi căruţaşii treceau des pragul fierăriei.
Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, iar clienţii sunt tot mai puţini. Unii vin şi îl iau de la poartă cu maşinile, alţii îi telefonează iar bărbatul se duce la client acasă cu... bicicleta.

Meseria este pe moarte şi la ţară
Dimensiunile le ia doar privind copita calului. „Fierul pentru potcoavă este băgat la foc, până când atinge o temperatură de peste 1.000 de grade Celsius. După aia îl pun pe nicovală cu ajutorul unui cleşte şi îl modelez. Fac şanţurile şi dau găurile. Se potriveşte caldă şi se bagă în apă” afirmă potcovarul care a renunţat între timp la vechile foale şi a optat pentru o forjă electrică.

 „În oraş mai sunt doar câţiva oameni care au cai. Majoritatea vin din comunele învecinate. Potcovarii nu mai sunt nici măcar acolo. Se întâmplă în unele cazuri să fie doar un potcovar la două-trei comune” povesteşte bărbatul care îşi aminteşte cu nostalgie de zilele în care de-abia făcea faţă cererilor. „Se strângeau căruţele la poartă şi aproape că blocau strada. N-am avut niciodată cai, însă în curtea mea se adunau herghelii întregi” a mai spus nea Ilie cel care susţine că meseria de potcovar a început să îşi piardă din strălucire la mijlocul anilor ’90, atunci când a apărut o hotărâre prin care căruţele nu mai aveau voiau să circule prin municipiu. “S-au lăsat mulţi potcovari atunci pentru că nu mai exista cerere. Acum cred că am rămas ultimul” spune nea Ilie care în ultima vreme este căutat mai mult pentru realizarea de scoabe, topoare şi cârlige pentru jgheaburi decât pentru potcoave.

Bărbatul spune că ar fi vrut să aibă ucenici, tineri care să ducă tradiţia mai departe. “Mi-ar fi plăcut să am un ucenic sau doi în fierărie, pe care să îi învăţ tainele acestei meserii însă nu a fost să fie. Tatăl meu avea şase, eu de-abia am reuşit să îl învăţ pe fiul meu câteva lucruri însă nu i-a plăcut. Mă mai ajută în schimb soţia mea, Doina” povesteşte Ilie Dinu. El spune că tineretul din ziua de azi vrea să câştige bani fără prea mult efort de aceea meserii precum cea de potcovar nu mai sunt tentante.