Povestea celui mai căutat covrigar din oraş

Marinel Vârban, în vârstă de 34 de ani, vinde covrigi  pe străzile din Giurgiu de aproape zece ani, iar oamenii i-au devenit deja clienţi fideli. Ziua lui începe în zori. Se ferchezuieşte, pentru că prima impresie contează, îşi face „plinul” la brutărie şi iese la treabă cu lada atârnată de gât. Fiecare covrig vândut azi înseamnă pentru el pâinea de mâine.

La 34 de ani, Marinel nu-şi aminteşte să fi avut parte de prea multe bucurii în viaţă. Norocul i-a părut un lucru prea scump şi rar încă de mic, atunci când, din cauza întârzierilor de vorbire, i s-a pus eticheta unui copil „special” şi a mers să studieze într-o şcoală pentru copii cu dizabilităţi, departe de casă, în comuna Fierbinţi, judeţul Ialomiţa. Şi-ar fi dorit să meargă la o şcoală normală, să înveţe acolo şi să-şi formeze un alt drum în viaţă. Soarta a decis însă în locul lui.

„Am terminat în Fierbinţi opt clase şi apoi am mers în Slobozia de Ialomiţa ca să obţin şi eu o calificare. M-am înscris la şcoala profesională şi am absolvit cu diplomă de lăcătuş-mecanic. Am stat la cămin, veneam acasă rar, doar în vacanţă. Duceam dorul de casă, dar nu am avut ce face...Am vrut să învăţ să scriu, să citesc, să mă pot descurca singur”, povesteşte Marinel.

„Nu mi-e frică de muncă”

S-a întors în Giurgiu cu diploma în mână şi dintr-o dată s-a văzut străin în propriul său oraş. Vroia să muncească, părinţii săi aveau nevoie de susţinere iar ajutorul lui ar fi fost mană cerească.
Calificarea de lăcătuş-mecanic nu i-a fost de folos căci s-a trezit muncind la o fermă, pe câmp, unde soarele îi ardea pielea de dimineaţa până seara săpând parcelele unde erau plantate legumele.

„Mergeam zi de zi la lucru şi celor de acolo a început să le placă de mine. Munceam pentru bani dar primeam şi legume pe care le duceam acasă, iar mama le pregătea şi le punea în borcane pentru iarna. Ne erau de ajutor. Aveam un loc de muncă, acum e greu să-şi mai găseşti unul, indiferent de pregătirea pe care o ai. Mie nu mi-e frică de muncă”, mai spune bărbatul.

De zece ani este „omul cu covrigii”, oameni simpli sau directori de instituţii, cu toţii îl ştiu şi i-au devenit în timp clienţi fideli. Este vânzător ambulant, dar nu-l deranjează că nu are un titlu pompos şi că nu-şi petrece ziua într-un birou fastuos. Îi place ce face şi crede că orice meserie trebuie făcută cu plăcere aşa cum o face pe a lui.

„Am întrebat şi eu peste tot dacă au nevoie de oameni să muncească şi am mers acolo unde am găsit. Părinţii mei sunt pensionaţi pe caz de boală, sora mea a murit acum câţiva ani şi aveau nevoie de ajutorul meu. Nu mi-e ruşine de ceea ce fac, îmi place”, mai spune Marinel.

Se trezeşte cu puţin înainte să se crape de ziuă, se-mbracă de fiecare dată cu haine curate, călcate la dungă şi spune că prima impresie contează întotdeauna. 
Îşi face „plinul” de la cuptorul firmei, îşi agaţă lada plină cu covrigi proaspeţi de gât şi pleacă să bată oraşul dintr-un capăt în altul.

„Omul caută calitatea. Covrigii trebuie să fie proaspeţi. Dimineaţa îmi iau atât cât ştiu eu că vând ca să-i dau proaspeţi oamenilor”,mărturiseşte vânzătorul.

„Clientul nostru, stăpânul nostru”

Un covrig din lada lui costă un leu şi din fiecare bănuţ încasat, Marinel ştie că la sfârşitul zilei are de câştigat. Clienţii fideli sunt serviţi la prima oră, merge din instituţie în instituţie îşi vinde marfa şi mai schimbă o vorbă cu fiecare, îi place să socializeze şi să discute pe teme economice.

„Merg la Poliţie, la Primărie, peste tot pe unde am clienţi care cumpără. La prima oră sunt la instituţii şi apoi merg pe stradă prin toate zonele.Interesul meu e să vând cât mai mulţi pentru că sunt plătit la cât vând. De multe ori las şi de la mine copiilor, elevilor, care cumpără şi nu au bani suficienţi ca să-şi cumpere fiecare, dar pe de altă parte trebuie să mă gândesc şi la câştigul meu”, povesteşte timid giurgiuveanul care-şi întâmpină clienţii cu zâmbetul pe buze şi niciodată prea insistent încât să supere.

Câştigă în jur de 20-30 lei pe zi şi spune că la sfârşit de lună banii strânşi îi sunt suficienţi, o parte dintre ei fiind direcţionaţi în casă pentru a-şi ajuta părinţii. N-are o familie şi parcă îi e mai bine aşa pentru că ar însemna o grijă-n plus deşi recunoaşte că şi-ar dori să aibă o soţie.

Covrigul de azi, pâinea de mâine

Se-ntristează în schimb când trece pe stradă şi celor mai tineri dintre giurgiuveni le mai vine cheful de glumă şi batjocură iar el este luat în zivor. Visează ca la un moment dat să-şi permită „luxul” de a-şi lua propria casă, la ţară, unde să se ocupe de agricultură şi chiar să-şi facă o mică fermă. Acolo şi-ar găsi liniştea.

„M-am obişnuit cu căldura, cu frigul, dar câteodată mă deranjează când cei de pe stradă râd de mine. Încerc să nu-i bag în seamă şi îmi văd de drumul meu. Îmi doresc să am propria mea fermă, una mică, pentru mine, unde să mă gospodăresc cum ştiu eu, dar cine ştie ce va fi”, povesteşte Marinel după un oftat lung care mai că-ţi rupe sufletul în două.