Ioan Gheorghe a supravieţuit celui de-al Doilea Război Mondial şi Securităţii şi l-a văzut în carne şi oase pe Adolf Hitler

Strada Soarelui este plină de gropi şi nu de raze. Se pare că pe-aici timpul a avut răbdare, senzaţia celui care o traversează fiind aceea a unei întoarceri în timp. Casele sunt îngrămădite una lângă alta, majoritatea fiind vechi de ani de zile.

La numărul 40 – o căsuţă care nu a suferit prea multe modificări în ultimele opt decenii. Te întâmpină un gard negru şi mirosul florilor din spatele acestuia, combinaţia perfectă pentru amintiri.

Singurul locatar al celor două cămăruţe legate între ele de un hol lat cât două uşi, scrie şi tot scrie ca un autor care trebuie să predea manuscrisele la timp. Este Ioan Gheorghe, unul dintre cei mai fascinanţi giurgiuveni aflaţi în viaţă.

Ajuns la aproape 90 de ani, bătrânul are o istorie incredibilă în care ingrediente precum sărăcia, războiul, providenţa, Securitatea, sângele şi lacrimile se amestecă cu speranţa, încăpăţânarea şi zâmbetul şmecheresc.

Rămas orfan de la vârsta de 4 ani şi-a promis că va alege uniforma militară pentru a-şi scăpa familia de sărăcie. A ajuns în Germania pentru şcoala de ofiţeri de la Oldenburg şi a ajuns carne de tun pe frontul de la Leningrad. După ce România a întors armele, nu a mai vrut să lupte fiind numit trădător. Închis în trei lagăre a fost eliberat de sovietici însă a evadat şi s-a întors în ţară pentru a nu fi trimis la reeducare în Siberia.

Ceea ce trebuia să fie sfârşitul ororilor, s-a dovedit a fi doar începutul unui carusel în care teroarea îl urmărea la fiecare pas. „Am avut de pătimit o grămadă din cauza Securităţii. Mi-a «aranjat» viaţa timp de 38 de ani” icneşte Ioan Gheorghe.

Din anul 2005 a început să îşi scrie memoriile şi să îşi tapeteze casa cu sute de fotografii începând cu cele din perioada copilăriei, trecând prin cel de-al Doilea Război Mondial şi terminând cu acest an. Deşi nu a luat niciodată cursuri de grafică şi desen, bătrânul de pe strada Soarelui reuşeşte să creeze hărţi de-o acurateţe incredibilă. „Sunt în mintea mea. Am o memorie foarte bună şi îmi place să notez orice” spune mândru octogenarul care se întristează imediat când ascultă următoarea întrebare.

A schimbat zeci de locuri de muncă

„Regretul meu în viaţă este acela că nu am putut să am o soţie şi copii. Fiecare fată care îmi era dragă era racolată şi transformată în informatoare. Cel mai mult am reuşit să stau cu o turcoaică, uite-i fotografia acolo sus. Ştiam că puseseră mâna şi pe ea, dar am ajutat-o să ajungă acasă, în Turcia”.

N-a fost niciodată pe placul celor mai fanatici dintre comunişti drept pentru care n-a reuşit să-şi găsească un loc de muncă pe măsura pregătirii şi experienţei. Datorită perioadei germane a fost acuzat de nazism şi urmărit zi şi noapte pentru a nu-i „otrăvi” şi pe alţii. După ce a fost scos din armată, a lucrat mai întâi ca la Fabrica de Zahăr ca distribuitor la magazia de materiale. Nu a rezistat prea mult devenind printre altele chelner, hamal sau facturist. „Cum reuşeam şi eu să primesc o avansare, venea Securitatea şi mă întorceau la munca de jos. M-au umilit tot timpul” afirmă Ioan Gheorghe care a fost trimis inclusiv la Canal pentru a supraveghea muncitorii.

L-a văzut pe Hitler de două ori

Ioan Gheorghe povesteşte în memoriile sale despre ambele întâlniri cu Adolf Hitler. Prima dintre ele a avut loc pe 10 noiembrie. În Germania, fiecare garnizoană era obligată să dea câte un pluton de soldaţi care timp de-o săptămână să facă de gardă la mormântul eroului necunoscut de pe strada principală a Berlinului, Unter den Linden. Când a venit rândul regimentului din Oldenburg printre soldaţii aleşi să facă de gardă s-a numărat şi giurgiuveanul. „Făceam de gardă când dinspre cancelarie a apărut Hitler însoţit de un alai întreg. Era la câţiva paşi de mine şi l-am văzut pe de-antregul dar cum eram obligaţi să nu mişcăm am tras mai mult cu coada ochiului. L-am văzut şi m-am întrebat ce forţă a avut el ca un asemenea popor să îl asculte orbeşte?” spune Ioan Gheorghe. O lună mai târziu românul avea să îl întâlnească a doua oară pe Führer, de această dată la Oldenburg. „A venit la înmormântarea unui general. Plutonul nostru a făcut parada de doliu. Ne-a salutat pe toţi, a intrat în casă şi s-a apropiat de catafalc. Mi-a dat Dumnezeu ocazia să-l văd pe-acest om care dintr-un simplu zugrav a reuşit să domine o Europă întreagă” afirmă Ioan Gheorghe.

Străinii îi trimiteau bani în plic, românii îi furau

După 1990 a crezut că o să îi fie mai bine şi a început să îşi caute camarazii de la şcoala din Germania. Din cauza faptului că toate adresele fuseseră arse în urma percheziţiilor agenţilor de securitate, a reuşit să îi găsească mai greu. Nu le ştiam adresele, însă ştiam oraşele în care locuiau. Trimiteam scrisori la Poliţie sau Primărie şi îi rugam să îi caute” spune Ioan Gheorghe ale cărui scrisori au ajuns în Lauterbach, Leipzig, Herford, Bielefeld, Salzburg sau Breslau, iar la cele mai multe a primit răspuns.
“În ultimii patru ani nu am mai corespondat cu nimeni pentru că s-a stins şi ultimul dintre ei. Îl chema Friedrich Strasser şi era austriac. L-am luat în cârcă pe front şi l-am dus să primească îngrijiri la Crucea Roşie. Chiar dacă a rămas imobilizat într-un cărucior, nu m-a uitat. Mi-a spus că i-am salvat viaţa” afirmă Ioan Gheorghe.

Toţi prietenii din acea perioadă i-au trimis în plicuri alături de scrisori şi bani, până când reprezentanţii poştei de la Bucureşti au început să deschidă plicurile şi să fure banii. “Mi-au luat foarte mulţi bani. Degeaba am făcut sesizări peste sesizări. I-am rugat pe foştii mei camarazi să nu îmi mai trimită bani deşi cu bănuţii lor reuşeam să supravieţuiesc”. Singurul care a continuat să îi trimită bani a fost Strasser care a “driblat” sistemul românesc. “Primeam de la austriac pachete de Paşti şi de Crăciun. Îmi trimitea o pâine uriaşă cu stafide, iar înăuntrul ei găseam întotdeauna bani” zâmbeşte amar Ioan Gheorghe.

A iubit cărţile şi timbrele

Pentru a face rost de bani, şi-a vândut toată mobila din casă. Cel mai greu i-a fost să se despartă de bibliotecă şi de timbre. “Am avut o bibliotecă imensă. Aşa-i că nu-ţi imaginezi camerele astea pline cu broşuri, ziare şi cărţi? Tot ciubucul de la restaurant îl băgam în cărţi. Mi-a plăcut să citesc, să mă documentez. Filatelia a fost cealaltă mare pasiune a mea”.
Acesta povesteşte că multe dintre romane au fost arse în mijlocul curţii de către securişti, iar timbrele mototolite şi rupte. “Într-o zi, Ştefan Velcu, unul dintre călăii mei, a găsit timbrele. A văzut unul cu Ferdinand şi i-a rupt capul. Valora pe-atunci 100.000 de lei. Am strigat ca un nebun la el: «Domnule, nu mai rupe timbrele că sunt valori naţionale». Drept răspuns m-a trântit aici pe duşumea şi m-a umplut de sânge” afirmă Ioan Gheorghe.