Cum au fost făcute praf cinematografele din Galaţi. O poveste despre incompetenţă, rea-voinţă şi corupţie

De mai bine de zece ani, Regia de Difuzare a Filmului  a pus lacăt pe cele patru săli de cinema care au scăpat de tăvălugul retrocedărilor. În vreme ce cinematografele de stat se ruinează, iar RADEF refuză să le predea Primăriei, salvarea cinefililor poate veni doar de la investitorii privaţi.

Modul cum au fost făcute praf şi pulbere cinematografele de Galaţi (oraş cu peste 300.000 de locuitori, care a rămas vreme de aproape un deceniu cu zero săli de cinema funcţionale) este, fără îndoială, un exemplu despre cât de prost reuşeşte statul să administreze averea pe care o are pe mână.

Evident, nu se poate imputa nimănui faptul că cinematografele Central (de la Olimpic), Popular (din spatele parcului Eminescu) şi Republica (de vizavi de Primărie) au fost retrocedate proprietarilor de la care au fost luate abuziv de către comunişti.

În schimb, dacă este să vorbim despre cinematograful Dunărea (din zona Potcoava de Aur) lucrurile încep să iasă din tiparele firescului. Acolo am asistat la o mostră de trafic de influenţă deşănţat, dat fiind că imobilul a fost demolat în mod abuziv de către Primăria Galaţi (condusă pe atunci de actualul parlamentar ALDE Eugen Durbacă)  pentru a lăsa loc liber pentru parcarea centrului de afaceri construit de Cristofor Durbacă. Nimeni altul decât fiul primarului.

Chiar dacă punem cruce în dreptul celor patru cinematografe ieşite din patrimoniul Regiei de Difuzare a Filmului (RADEF), tot mai rămân în discuţie cinci cinematografe construite din bani publici (în perioada comunistă) – respectiv  Ţiglina, Doina, Flacăra şi Dacia, plus grădina de vară Central – care ar fi putut să ofere pe mai departe filme gălăţenilor.

Din păcate, însă, au fost considerate neimportante, deci au fost închise, în vreme ce cinefilii din Galaţi au fost nevoiţi să bată drumul la Brăila pentru a vedea un film. Bizar este că, deşi toate sălile avea lacătul pe ele, Regia a mai păstrat la Galaţi, ani de-a rândul, o serie de angajaţi (printre care chiar şi un director, proptit pe funcţie cu pile politice), care au păpat subvenţii de la bugetul de stat pentru salarii, deşi nu se ocupau cu nimic.

Şmenuri cu pretenţii de parteneriat

În fapt, închiderea cinematografelor gălăţene nu s-a produs, aşa cum s-ar putea crede, pe fondul faptului că ar fi devenit nerentabile. Realitatea este cu totul alta şi ţine de jocurile de interese din jurul amintilelor spaţii, care au fost exploatate ani în şir ca săli de jocuri (bingo, slot-machines etc) sau ca baruri şi cluburi.

Din păcate, informaţiile legate de sumele plătite de firmele care au închiriat spaţiile cinematorafelor gălăţene de la RADEF nu sunt accesibile publicului larg, amintita entitate de stat refuzând să răspundă la numeroasele solcitări formulate de presă. La fel de regretabilă este şi pasivitatea procurorilor, care deşi au fost prezentate dovezi substanţiale despre jaful de la RADEF, nu au mişcat niciun deget.

Asta deşi opinia publică ar vrea să ştie, bunăoară, cât de adevărate sunt informaţiile vehiculate cum că, la un moment dat, chiria plătită de partenerii de „afaceri” ai RADEF era cu mult mai mică decât factura pentru energia electrică, ce era achitată, conform contractulul, de către proprietar, nu de către chiriaşi.

Ceva e putred la RADEF

Faptul că lururile sunt în continuare dubioase la RADEF este întîrit şi de faptul că instituţia nu dovedeşte opacitate doar faţă de presă, ci şi faţă de alte entităţi publice.

Dovadă stă faptul că solicitatea Primăriei Galaţi de a-i fi date în administrare sălile de cinema din Galaţi (edilii ar vrea să facă acolo muzee, săli de expoziţii şi alte spaţii destinate publicului), deşi este făcută în scris de mai bine de doi ani, a fost tratată cu indiferenţă.

Şi chiar dacă între timp procedura de predare a fost simplificată printr-un act administrativ emis de Guvern, RADEF refuză pe mai departe să dialogheze cu Primăria Galaţi, care a decis să apeleze la instanţă pentru a rezolva lucrurile.

Înainte de 1948, Galaţiul avea o mulţime de cinematografe

Pentru a înţelege mai bine apetitul pentru cinema al gălăţenilor, se cuvine să facem o scurtă incursiune ăn istorie, cu ajutorul datelor furnizate de gălăţeanul Costel Gheorghiu, unul dintre cei mai pasionaţi diocumentarişti locali în domeniu.

Aflăm astfel că în perioada interbelică, în mod aparent paradoxal existau cam tot atât de multe cinematografe ca pe timpul comuniştilor, însă funcţionând, toate, în regim de proprietate privată. Asta cu toate că Galaţiul avea în 1941 doar 91.000 de locuitori.

Exista, de atunci, principalul cinematograf Central (cel rebotezat ulterior de comunişti Eminescu), apoi Odeon (rebotezat iniţial Maxim Gorki, ulterior Republica), apoi Miron (idem, Popular), apoi Lux, fost Capitol, redenumit astfel la trecerea în proprietatea lui Alfred Koeppel (apoi rebotezat de comunişti Ion Creangă, mai încoace Dunărea) şi respectiv Paradis, devenit prin vânzare Vernescu, apoi Aro Bănică (iar, după 1948, Al. Sahia).

Urmează la rând încă două săli de cinema importante, din păcate dispărute la marele incendiu din 25 august1944 (provocat de armata germană în retragere), una pe str. Lahovary, vizavi de Parcul Central, numită Francais şi cealaltă pe str. Domnească, cam vizavi de actualul hotel Dunărea, numită Trianon.

În sfârşit, au mai existat încă două săli de cinema, denumite Regal şi respectiv Michailescu, mai periferice, cu apariţie discontinuă în documente istorice şi probabil de mai mică importanţă.

Încă un detaliu semnificativ şi care trebuie obligatoriu luat în seamă, este faptul că cele mai importante săli de cinematograf, edificate în perioada antebelică la Galaţi, sigur fiind aici vorba de clădirile Central şi Odeon, erau de fapt săli de teatru şi film (v. planul teatrului Odeon din ataş) în care, doar între spectacolele de teatru, se prezentau şi proiecţii de cinema (la Central au fost găzduite şi grandioasele spectacole de revistă ale lui Constantin Tănase, aflat în turneu la Galaţi).