Reportaj pe fosta linie de apărare Focşani-Nămoloasa-Brăila:Ultimul constructor de cazemate anti-ruseşti

Marin Chirpac (84 de ani) ne-a povestit secretul rezistenţei cazematelor nemţeşti. Reţeaua de cazemate construite pe linia frontului Focşani-Nămoloasa-Brăila se poate vedea şi astăzi, printre culturi de porumb şi anexe gospodăreşti.

Linia defensivă fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila este una dintre cele mai importante aliniamente strategice militare din Al Doilea Război Mondial. Resturile ei mai pot fi văzute şi astăzi, printre gospodăriile şi lanurile de porumb ale sătenilor din Corbu Veghi.

Ghidul nostru în acesată incursiune în trecut ne-a fost Marin Chirpac, 84 de ani, ultimul supravieţuitor al constructorilor de cazemate nemţeşti.

Mărturiile istoricilor

Între anii 1938-1939, pe aliniamentul Nistrului, ruşii au ridicat mai multe cazemate, pregătindu-se astfel pentru atacul ce urma să vină.
În replică, strategii români au gândit două aliniamente care să stea în calea ruşilor. Cel mai important obiectiv era linia defensivă Focşani-Nămoloasa-Brăila, a cărei realizare a început la o săptămână după declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, întreruptă mai apoi în 1941. Turnarea cazematelor a fost reluată în 1944.

Potrivit istoricului Didi Miler, doctor în Ştiinţe Militare, satele şi comunele din zonă au furnizat o parte din forţa de muncă necesară la construcţia cazematelor. Lucru confirmat de săteni.

Moş Chirpac, betonist la 15 ani

Marin Chirpac are acum venerabila vârstă de 84 de ani. Locuieşte dintotdeauna în Corbu Vechi. Este ultimul supravieţuitor din sat care a lucrat la cazematele antisovietice.

Chiar vizavi de casa sa este una dintre cazematele la a cărei construcţie a participat. „Aveam 15 ani şi ne sculam dimineaţa înainte de răsăritul soareluri, ne încolonam şi plecam la muncă. Am săpat la fundaţiile cazematelor din sat şi mai de la vale pe Siret. În total am participat la construcţia a opt cazemate", ne-a povestit bătrânul.

A fost o muncă titanică, pentru că starea de război o impunea. Se muncea zi lumină, iar despre amploarea lucrării stau mărturie cazematele, cele care n-au apucat să fie distruse prin explozie după ce ruşii au ocupat ţara. Aliniamentul defensiv era compus din sute de cazemate care se întindeau pe o lungime de 180 km între Focşani şi Brăila.

„Erau atât cazemate pregătite de luptă cât şi cazemate false menite doar a ţine inamicul în loc şi a crea o stare de nelinişte combatanţilor. În 23 august 1944 trecuseră deja în spatele aliniamentului 16 divizii româneşti şi urmau să mai treacă şase. Cel puţin între opt şi zece luni trupele sovietice puteau fi oprite în această zonă", ne-a explicat Didi Miler, fost ofiţer în cadrul Brigăzii 10 Geniu.

Modul de realizare era o premieră. „Turnarea lor se făcea dintr-o singură trecere. Fierul beton era produs la Reşiţa, iar cimentul venea din fabrica de la Brăila, singura care făcea ciment Portland în Europa de Est", ne-a declarat dr. Miler.

În trei ore

„După ce terminam de bătut cofrajele în jurul armăturii de beton, a doua zi tot detaşamentul trecea la betonieră. Încărcam repede cupele şi cazemata era turnată toată în maxim trei ore. Dar se dădea repede la lopadă ca să umplem cupele de turnare şi ne epuiza acest ritm. Ca să ne dea forţă să mai muncim, la prânz ne dădeau soldaţii câte o jumătate de ciocolată. Dar noi nu o mâncam, o ascundeam să o dăm la frăţiorii mai mici. Căteodată se topea ciocolata şi se vedea pe cămaşă urma. Iar majurii ne certau că nu o mâncasem", ne-a povestit „Tata Moşu", cum i se spune în sat lui Marin Chirpac.

Scăpate de ruşi, au devenit beciuri

După război, ruşii au încercat să le demoleze dar n-au reuşit să le distrugă pe toate. „În iulie 1951 au năvălit ruşii în sat şi ne-au scos pe toţi în camioane. Nu ne-au lăsat să luăm nimic. Au pus dinamită în cazemate dar nu au reuşit decât să le sufle acoperişul pe ici pe colo", ne-a povestit Marin Chirpac.

Acum, rămăşiţele fostei linii de fortificaţii se văd peste tot în zonă. Dar numai în satul Corbu Vechi mai sunt „folosite". În unele gospodării, pereţii cazematelor s-au „integrat" în casele locuitorilor. Multe dintre ele au fost transformate, cu igeniozitate, în beciuri răcoroase găsindu-şi utilizarea pe timp de pace.