Craiova: Olăritul, o meserie pe cale de dispariţie

Doar o mână de olari mai ţine în viaţă arta modelării lutului în comuna vâlceană Lungeşti.

Comuna Lungeşti era vestită prin ţinuturile olteneşti pentru minunile scoase din lut de mâinile unora dintre cei mai iscusiţi olari de pe aceste plaiuri. Erau mai bine de 100, îşi amintesc bătrânii astăzi, unul mai iscusit ca altul în a da formă pământului. Anii s-au scurs şi au luat după ei mulţi dintre meşteri, încât astăzi abia dacă mai poţi povesti despre doi-trei care mai au puterea să lucreze. Unul dintre creatori este Ioan Cocă. L-am cunoscut de curând, chiar de Ziua Olarului, sărbătoare veche de mai bine de trei decenii. Tocmai îşi ridicase, în aplauzele localnicilor, Diploma de Onoare acordată de primărie. Era de-a dreptul fericit.

Primele lecţii le-a primit de la tatăl său, Constantin

Era doar un copil când a început. Avea 13 ani când îl mânca podul palmelor să ia boţul de lut şi să-l facă să semene cu unul din vasele meşteşugite de părintele lui. „N-aveam stare când intram peste tata în atelier. Dacă-l vedeam că nu mai termină, îl dădeam la o parte. Mozoleam şi eu acolo. Aşa am învăţat. O strachină poa’ s-o facă şi-un copil“, spune zâmbind nea Ioan, care, nici una, nici două, îşi puse şorţul dinainte şi se cocoţă pe scaun, luă un bulgăre de lut, îl aşeză pe roată şi se puse pe treabă, ca să ne arate nouă că nu spune poveşti. Peste umăr îl priveau soaţa sa, Elisabeta, şi mai tânărul olar Mihai Dogaru, pentru care lucrează şi căruia i-a fost mentor.

Face oala mai repede decât ciorba

În timp ce povestea, fugea lutul în mâinile bătrânului olar mai iute ca întrebările noastre. Cât ai clipi, înălţă o oală de ciorbă de toată frumuseţea şi, până să ne săturăm de atâta mirare, îi ataşă mănuşa şi o declară numai bună de pus pe foc. „Baba mea să-mi arunce acum o mână de fasole, să pună vro’ două lemne sub oală şi iese o ciorbă...“, zise el, mustindu-i gura de poftă. Nici nu îşi termină bine vorba că se şi apucă de un alt vas, o minunăţie pe care să o umpli vara cu verdeţuri şi să faci salate de pomină. Înghiţind în sec, ne adunarăm şi continuarăm să-l descoasem pe bătrânelul glumeţ. Aşa aflarăm că tanti Elisabeta, nevasta lui nea Ioan de o jumătate de secol încoace, i-a stat de-a dreapta mereu şi, cum a scăpat de munca prin gospodărie sau pe câmp, i-a călcat lutul şi a ornat vasele. „Înfloream sacsâi, străchini. Că mie tare mi-a plăcut să fac mâncare în d-astea, că are alt gust. Din alea de tablă parcă mănânci leşie“, spune Elisabeta, desenând cu vopsea o floare pe o strachină.

Invidiat de cel mai bătrân olar

Dacă Ioan Cocă a mai întrerupt munca la roată când a fost betonist la Trustul de Construcţii Hidroenergetice, Alexandru Olaru, în vârstă de 84 de ani, cel mai bătrân dintre meşteri, n-a făcut altceva în viaţa sa. Acum e invidios. „Ion e fericit că mai poate lucra. Acu’ mi-aş pune şorţul, da’ nu mai văd, m-au lăsat ochii“, spune cu tristeţe meşterul care de trei ani nu şi-a mai înmuiat mâinile în apă ca să dea formă lutului.

Visează să le fie dascăl copiilor

Vrea înapoi vremurile când olarii umpleau carele cu străchini, oale şi ulcele şi mergeau la Dunăre, unde le dădeau la schimb pe grâu, porumb sau ce aveau oamenii locului. Ştie că nu se mai poate. Speră însă ca în comună să se facă o şcoală în care să le dezvăluie copiilor tainele olăritului, ca nu cumva tradiţia asta să dispară de pe faţa pământului. Asta îşi doreşte şi mult mai tânărul olar Mihai Dogaru, care, odată ce a prins gustul meşteşugului, pe care l-a transformat în afacere, şi-a dat seama că nu mai poate sta departe de el. „Bine ar fi dacă şi alţi tineri ar vrea să practice această meserie, nu doar să o înveţe şi apoi să o lase baltă, cum s-a mai întâmplat“, spune Mihai, amintindu-şi că în urmă cu 10 ani în atelierul său erau 12 olari. Acum au mai rămas doar patru. Unii au luat drumul străinătăţii. Au plecat prin Franţa sau Germania ca să lucreze pe bani mai mulţi, ca fierari, betonişti, constructori. Olăritul pentru ei a rămas doar o amintire.