Stiri din Craiova

Împins de curiozitatea de a înţelege un mecanism vechi de sute de ani, Leo Ionescu, restaurator la Muzeul Olteniei din Craiova, a lucrat luni întregi la îmbrăcămintea din sârmă, model din secolele XI – XIII.

Se declară fascinat de priceperea vechilor meşteşugari, din mâinile cărora au ieşit lucruri pe care foarte puţini se încumetă să le înţeleagă, dar şi mai puţini să le reconstruiască. Leo Ionescu şi-a luat inima în dinţi şi înarmat cu răbdare, a început să facă cercetări privind tehnologia care a stat la baza realizării armurilor de zale, folosită întâi de romani şi reluată după o mie de ani. 

„E o idee de mai mult timp, de 20 de ani mă roade, însă acum i-a venit vremea“, povesteşte restauratorul Muzeului Olteniei. Startul n-a fost deloc uşor. I-a luat ceva timp să înţeleagă mecanismele de îmbinare, de coasere, de împletire, iar exerciţiul l-a făcut ca orice gospodină pasionată de croşetat, cocoţat în mijlocul patului acasă, după orele de program de la muzeu.

A citit lucrări despre croşetat ca să înţeleagă „scăzămintele la haine“. A studiat mai multe tipuri de armuri de zale, iar cel creat de el este inspirat  ca formă şi dimensiune de un model ce există la Muzeul Militar, şi care este unul general.

„Înţelegi numai lucrând. Sunt tehnici care s-au pierdut, tehnologii dispărute. M-au cucerit meşteşugul, ingeniozitatea şi talentul meşteşugarilor romani şi medievali. Erau geniali. Aveau timp şi răbdare“, mai spune Leo Ionescu. Practic, din luna octombrie a anului trecut şi până la jumătatea lui ianuarie se poate lăuda că a avut două slujbe cea de la muzeu şi cealaltă, pe cont propriu, amândouă onorate cu foarte multă plăcere de pasionatul restaurator.

Click pe poze pentru galerie foto

Model „4 în 1“

Armura, care cântăreşte peste 15 kilograme, este model „4 în 1“. De fiecare za se leagă alte patru, ceea ce conferă cămăşii rezistenţă şi structură bună, suficient de densă şi elastic, o mişcare liberă şi lejeră a corpului. Fiind greu de confecţionat puţini erau soldaţii care îşi permiteau o astfel de armură. Erau avuţi cei care porneau în luptă protejaţi aşa, ceilalţi erau carne de tun. Armura era atât de bine gândită şi realizată încât nu permitea săgeţii să străpungă.

Adela Dumitru, restaurator la Muzeul Olteniei

„Era folosită în război peste o îmbrăcăminte din textile, din cânepă sau in, care avea mai multe straturi. Vorbim clar de bărbaţi cu forţă, puternici, care puteau lupta având atâta greutate pe corp. Îmbrăcămintea atenua lovitura, iar armura nu permitea tăierea. Erau foarte eficiente. Prima dată armura de zale a fost folosită de romani, s-a pierdut timp de o mie de ani şi a fost reluată după această pauză“, afirmă Ionescu.

Armura a făcut-o din sârmă neagră, pe care a tratat-o împotriva ruginii, a înfăşurat-o în formă de spiral şi a tăat-o longitudinal. Fiecărei zale  a trebuit să îi îndrepte capetele, ca să fie egale şi să se îmbine întocmai. Nu s-a oprit aici şi odată finalizată cămaşa de zale a început să confecţioneze şi gluga, din aceleaşi materiale şi tot prin împletire.

„La glugă se pleacă dintr-o singură za cu şase, din vârful capului“, a explicat restauratorul. Iar, pentru că este un fan al perioadei vikinge şi a timpurilor din imediata ei apropiere a creat şi un coif metalic, la care a folosit plasă din fibră de sticlă, a consolidat-o cu fier. Este decis să nu se oprească şi ia serios în calcul o expoziţie cu armuri de zale pentru care este dispus să muncească atât cât va fi nevoie.

De la cântare la arme

Click pe poze pentru galerie foto

Absolvent al Facultăţii de Construcţii, Leo Ionescu (45 de ani), a lucrat mult timp ca metrolog, verificând aparate de măsură şi control. În toată acea perioadă a fost restaurator doar din pasiune, considerându-le preocupări compatibile. Recunoaşte că atunci când a simţit că în viaţa sa era nevoie de o schimbare a avut şansa să vină la Muzeul Olteniei, unde este de cinci ani, restaurator în atelierul de metale.  Pune şi astăzi în funcţiune cântare, balanţe vechi, încântat de informaţia, precizia extraordinară, de toată istoria lor.

Pe masa sa de lucru s-au aflat pistoale şi puşti din secolele XVIII – XIX, mecanisme de darea focului la armă, cu cremene şi cheiţă,  situlă grecească de sec. III –II î.e.n., un coif model germanic  din perioada 1620 – 1650, folosit şi de polonezi, descoperit la Işalniţa într-un mormânt de înhumare, împreună cu o platoşă de fier.

„Este un privilegiu ca restaurator să pui mâna pe o piesă pe care alţii o pot doar privi, să poţi intervene pentru a-i reda funcţionalitatea şi frumuseţea“, îşi completează el povestea. Aşteaptă să-i ajungă în atelier aparate de sec. XIX – XX, care crede că ar putea trezi interesul iubitorilor de tehnică, un telegraf, un mini radioreleu cu primele modele de tuburi electronice, nişte puşti foarte frumoase, care „trebuie să existe în stare bună“.