Cum moare un om cu zile într-un spital din România

Cum moare un om cu zile într-un spital Românesc

Spitalele româneşti nu le oferă pacienţilor cu boli în stadiu terminal nici măcar posibilitatea de a muri cu demnitate. Pentru o persoană cu o boală gravă, internată la Spitalul Clinic de Urgenţă Craiova, există o singură soluţie: să-şi numere zilele rămase, la el acasă, pentru că în spital poţi spune că mori cu zile.

Tomograful funcţionează pe toane, iar RMN-ul nu are substanţă de contrast, adică nu poate fi folosit pentru investigaţii. Lenjeriile sunt rupte, pereţii unor secţii au igrasie, familia pacientului, dacă are, trebuie să aducă spirt medicinal, algocalmin, glucoză, lenjerie, bolnavul trebuie să-şi cumpere medicamente, iar pentru unele analize trebuie să bată străzile oraşului, pe la cabinete particulare. Cam ăsta este tabloul unui spital din România anului 2009, al unei instituţii spitaliceşti ce deserveşte patru judeţe.

Conducerile spitalului au mereu o scuză pentru toate: nu sunt bani!  Cea mai importantă unitate sanitară din regiune a intrat în regres după aplicarea  „managementului” ministrului Nicolăescu. Pur şi simplu nu ştii ce poate fi mai grav: boala de care suferi sau să ajungi pacient într-o secţie a Spitalului Clinic Judeţean Craiova. Întâmplarea a făcut să văd cu ochii mei, cum decurg ultimele clipe, zi de zi, timp de o săptămână, pentru un bolnav ajuns dintr-o întâmplare nefastă pe patul spitalului.

Într-o miercuri dimineaţă, un prieten mă anunţă disperat că mama lui, diagnosticată cu neoplasm de col uterin, a fost internată în spital. Nu pot să-l las singur, aşa că îmi iau inima în dinţi şi dau fuga la unitatea spitalicească din cartierul 1 Mai. Noroc că este oră de vizită. Ne întâlnim şi mergem împreună la uşa secţiei ATI. Aici, stupoare! Aflu că mama prietenului meu este de două zile pe secţie şi nu i s-a făcut nicio investigaţie. I se administrează doar glucoză. Nu de la spital, ci cumpărată de amicul meu de la farmacia de lângă poarta spitalului.

ATI, locul în care ar trebui să aducem viaţă, nu moarte şi boală

Întrebăm o asistentă despre starea pacientei M. C. şi dacă a venit vreun medic să o vadă. „Nu a venit nimeni, iar eu nu am nicio obligaţie să informez personal medicii de pe alte secţii. E problema lor. Ei trebuie să vină şi să-şi vadă bolnavii. Aici este ATI. Bolnava aparţine ginecologiei!”  Replica asistentei îl scoate din minţi pe amic, dar se calmează repede la cuvintele altei asistente: „Să cumpăraţi nişte glucoză. Să fie de 10. 10 la sută! 2-3 flacoane“. Ne conformăm fără a sufla o vorbă. În drum spre farmacie aflu că prietenul şi-a adus mama la urgenţă în ultimele două săptămâni de trei ori. După ce i s-a administrat un calmant, a fost întoarsă acasă, de fiecare dată, cu diagnosticul: „nu are nimic”, ca marţi dimineaţă, după o altă criză, să fie diagnosticată cu neoplasm de col uterin.

Ora 10.00 Revenim în spital şi credem că a dat norocul peste noi. Asistenta şefă pare o femeie de treabă. Ne informează că din clipă în clipă ar trebui să ajungă la ATI un medic specialist, pentru a-i face un ecograf bolnavei. „Aoleu!“, ţipă amicul meu. „Am uitat să aduc cearşaf şi pernă“. Rămân perplexă. Păi? „Nu au să schimbe. Mi-au zis că sunt rupte!“ În fine. Ne întoarcem după lenjerie. Revenim. Pe hol, o altă asistentă ne roagă să mai cumpărăm algocalmin. Bineînţeles că amicul nu mai rezistă şi începe să-i atribuie sistemului sanitar câteva vorbe mai de duh. Nu mai contează. Avem o misiune pe care trebuie să o îndeplinim: algocalmin, lenjerie, glucoză, ser fiziologic. Deocamdată. 

Ora 14.30. Întrebăm ce a zis doctorul cu ecograful. „Nu a venit. Ne-a lăsat scris pe bilet colega din tura de dimineaţă“. Pacienta urinase in pat. Stătea aşa de ceva timp. Noroc că este conştientă şi îl roagă pe fiul ei să o schimbe. Cum? Că le-am dat bani în fiecare zi să aibă grijă de dumneata.„ Lasă, mamă. E Cristina aici“, spune cu glasul stins bolnava. Cristina e o fătucă tânără, bolnavă şi ea. Coboară scările de la secţia de ginecologie la ATI cam de 10 ori pe zi. Probabil a simţit nepăsarea cadrelor medicale pe pielea ei. A decis să fie de ajutor. Aşa bolnavă. Mai trece timpul. Trece şi ziua de miercuri, iar doctorul de la ecograf nu apare şi nici vreun alt medic, care să vadă ce se mai întâmplă cu bolnava de cancer.

Joi. Ora 8.00 Îl anunţ pe amic că va trebui să ne vedem dis-de-dimineaţă, întrucât la ora 11 ajunge ministrul Sănătăţii la Craiova şi trebuie să particip la eveniment. Se inaugurează trei obiective importante. Insistă să îmi găsesc totuşi câteva minute să îl însoţesc. Nu am ce face. Ajungem iarăşi la ATI. Nici vorbă de vreo investigaţie. Poate azi. Pe holurile spitalului întâlnesc un medic oncolog. Bun specialist. Îl abordez şi îi povestesc câte ceva despre boală. „Unde este internată?“ La ATI. „Hai să mergem să vedem.“ Cum? Îmi zic. Mai există medici care nu au uitat de Hipocrate? Uite că există!

Afară-i vopsit gardu', înăuntru miroase a urină

Parcurge rapid foaia de observaţie şi ne explică că este nevoie ca un medic ginecolog şi unul urolog să discute cazul, iar o serie de investigaţii trebuie făcute urgent. Asta ştim şi noi cu modestele cunoştinţe despre ale medicinei, dar cine să le facă? Biopsie, tomograf şi vedem ce putem face. E ok. Dar cine să le facă? Slabe şanse. Între medici nu există comunicare. Cu biopsia rezolvăm la un cabinet particular din oraş, însă tomograful nu funcţionează. Rămâne varianta RMN-ului. Prietenul meu trebuie însă să cumpere substanţa de contrast, tot cu bani din propriul buzunar. Patru milioane de lei vechi.

Ora 12.00 Pe holul de la intrare în DSP Dolj, unde era aşteptat  ministrul Sănătăţii, două femei de serviciu trec cu cârpele pe termopane. Un agent de pază, trece şi râde: Hai, hai. Mai repede! Ce daţi aşa încet din mâini, parcă aţi cânta muzică de Bach, la vioară.  A! Îl aşteptaţi pe ministru, să vadă că munciţi“, spune agentul şi pleacă râzând. Mă observă cu aparatul foto şi îmi dă o sugestie:„Faceţi-le o poză să se vadă spoiala.“

Apare şi ministrul. Este condus cu mare alai la inaugurarea spălătoriei Unităţii de Primiri Urgenţe şi acceleratorului liniar cu particule. Acolo ar trebui să ajungă şi mama prietenului meu la radioterapie, dacă va mai rezista. Încântat până peste cap, ministrul Sănătăţii nici nu are habar că pe secţii este dezastru. Termopanele îi îngustează privirea, iar conducerea spitalului îi raportează că la Craiova lucrurile merg cum nu se poate mai bine. Ministrul crede şi merge mai departe. Scena îmi aminteşte de rapoartele pe care le primea Ceauşescu în legătură cu starea execelentă a populaţiei din toate punctele de vedere. În realitatea, cum urci de etajul I, mirosul de urină, îţi dă senzaţia că te afli într-o târlă de oi, iar nepăsarea majorităţii cadrelor medicale îţi taie orice speranţă de viaţă.

Ora 13.30. E conferinţă de presă. După ce ministrul Sănătăţii îl apostrofează pe un coleg de la Realitatea TV, spunându-i că lucrează la o televiziune ticăloasă, pentru că au avut tupeul să informeze opinia publică că s-au terminat plafoanele la medicamente, nu am de lucru şi îl întreb şi eu despre situaţia aparaturii din spitale, care potrivit legii este finanţată de ministerul pe care îl conduce. „Dumneavoastră îmi sugeraţi răspunsul!“, zice iritat ministrul. Nu prea am înţeles replica. Mă lămureşte că până la iarnă va ajunge un tomograf nou-nouţ şi la Craiova. Fostul manager al spitalului, vizibil deranjat de întrebare, îl completează pe ministru: „I-am spus domnişoarei ziariste acum două zile că tomograful funcţionează”.

Weekendul, cel mai periculos pentru un bolnav

Mi-aţi spus, dar iată că nu funcţionează. Din păcate, în urmă cu o oră am aflat chiar personal, pe secţia ATI. „Nu este adevărat”, ripostează managerul. Normal! Doar era ministrul de faţă, iar la scaunul de manager râvnesc mulţi. Cum să spunem că nu avem medicamente, lenjerie sau mâncare, cum spune legea spitalelor. Şi când te gândeşti că avem trei milioane de bolnavi de cancer, iar dotarea şi personalul depind doar de abilităţile conducerii adminstrative şi medicale a fiecărui spital în parte.

Ora 14.30. Mă sună amicul să mă întrebe dacă pot să cumpăr încă două flacoane de glucoză că pe ATI au doar ser fiziologic. Ce să fac. Îmi zic: bine că plecă ministrul! Cel puţin acum cadrele medicale se pot ocupa de pacienţi. Nici vorbă! Nu intru bine în spital că telefonul sună. Trebuie să cumpăr substanţă de contrast. Nu au la RMN. „Întreabă tu la farmacie“, mă roagă amicul meu. Ajung la farmacie şi am alt şoc: 3.300.000 de lei vechi, 20 de ml. Prietenul vine cu banii şi rezolvăm şi problema substanţei. 
   
Vineri. Am zis că poate nu aud bine. O asistentă vine lângă noi şi ne explică faptul că luni la ora 3 face RMN, marţi vine rezultatul biopsiei şi cel târziu miercuri poate se va şti exact despre ce este vorba. În tot acest timp, mama prietenului meu refuză să mai mănânce, iar starea de sănătate i se înrăutăţeşte. Nu au trecut câteva ore că aflu iar că trebuie să cumpărăm algocalmin. Mă îngrozeşte gândul că este weekend, iar bolnavii se luptă pentru sănătatea lor la propriu. Aiurea e că se luptă între ei, nu cu sistemul care i-a adus în situaţia asta.

Ultimele clipe

Sâmbătă. Amicul mă sună că vrea să-şi aducă mama acasă, sătul de serviciile sistemului sanitar românesc. Îl însoţesc la spital. Intrăm pe holul ATI. În timp ce asistentele roiesc în jurul nostru, convinse fiind că o bacnotă de 100 de euro le va intra iar într-unul din buzunarele halatului, îşi arată disponibilitatea de a o servi pe mama prietenului meu. Femeia se stinge însă, dăndu-şi ultima suflare în braţele mele, nu ale asistentelor şi infirmierelor care, ruşinate părând de sutele de euro luate cu o nesimţire crasă, îi aprind totuşi o lumânare pacientei. În toată această mizerie ajunge omul bolnav sperând că la spital şansele de supravieţuire sunt mai mari decât acasă. Acum, după o perioadă de câteva luni bune de la cazul relatat mai sus, am crezut că s-au schimbat multe în spitalul de la Craiova, inclusiv atitudinea personalului medical. Nu! Totul este la fel. Nu sunt medicamente, prin saloane se plimbă insectele, iar mulţi dintre bolnavi îşi dau duhul în aceeaşi mizerie spitalicească. Şi totuşi, s-a schimbat ceva. Din cauza crizei, a scăzut şpaga.