Craiova: Portret / Marian Ezaru: „Fotbalul m-a făcut poliţist“
0
De 15 ani lucrează în poliţie, însă are în spate 20 de ani de arbitraj şi peste 30 de fotbal. Nu a depăşit nivelul ligii secunde ca jucător, însă a făcut parte din lotul A de „cavaleri ai fluierului“.
A început fotbalul la nouă ani, la Universitatea, şi a avut norocul să facă parte din generaţia juniorilor republicani care au jucat în deschiderea marilor meciuri ale Craiovei Maxima. „Să joci în faţa a 40.000 de spectatori la 16-17 ani este ceva de nedescris. Iar apoi să fi copil de mingi la marile meciuri europene ale Ştiinţei cu Fiorentina, Kaiserslautern sau Bordeaux este un lucru la care nici nu visam“, îşi aminteşte Marian Ezaru începuturile sale ca fotbalist.
După juniorat, a optat pentru o echipă modestă, Constructorul TAGCM Craiova (Liga a IV-a), cu care a promovat însă rapid. „Am fost campion la judeţ cu patru echipe diferite, dar pe vremea aia când la echipe erau fotbalişti, nu jucători de fotbal“, susţine Ezaru, care s-a apucat şi de arbitraj după terminarea junioratului. „Mă fascina ideea de a deveni arbitru. Iar pentru că jucam şi fotbal am promovat mult mai repede în arbitraj“, mai spune Marian Ezaru.
Coleg cu Geolgău la Jiul IEELIF
După revoluţie, acesta şi-a încercat norocul şi peste graniţă. „Nu am ajuns departe, doar am trecut Dunărea, la Vidin. Eram o colonie de jucători români condusă de proferosul Ţâcă Zamfir şi am fost apreciaţi. Am jucat două sezoane, dar pot spune că m-am realizat cu banii câştigaţi la bulgari“, povesteşte Ezaru. Întors acasă, a jucat sub comanda lui Nae Tilihoi la Jiul IEELIF, în liga secundă, unde a fost coleg cu jucători ca Geolgău, Mohora sau Iriza, iar apoi a ajuns la Dinamo Craiova (1994): o echipă a poliţiei din Bănie pregătită de Petre Petculescu şi angrenată în campionatul judeţean şi în cel naţional al Ministerului de Interne.
Devenit poliţist fără voie, Marian Ezaru a cunoscut cele mai mari satisfacţii în fotbal. „Am câştigat campionate ale MI, am jucat finala balcanică, era o euforie totală: cu medalii înmânate de generali şi amirali, cu formaţii de muzică pe stadion, cu hore pe terenul de joc şi focuri de artificii. Dar am avut lângă noi şi oameni de valoare, mari iubitori de sport ca domnii Negoiţă, Mitran sau Boşoteanu“, îşi aminteşte Ezaru.
A fost arbitru divizionar A cinci ani
Deşi fotbalist, Marian nu s-a lăsat de arbitraj, iar în 1997 a ajuns în lotul divizionar A, după ce a promovat la excepţional la două categorii. „Arbitrajul m-a marcat, m-a maturizat. Ştiu ce înseamnă presiunea care se pune asupra arbitrilor la un joc“, susţine Ezaru, care a ieşit din arbitraj în 2002, dar a rămas în fenomen şi este observator la Liga a II-a. „Pentru mine, arbitrajul este farmecul vieţii. Şi cred că nu poţi să ai un fotbal bun dacă nu ai arbitri pe măsură şi nici arbitri buni fără un fotbal curat“, spune Marian Ezaru, care vrea să iasă la pensie din poliţie.
Ce-i place
Să se relaxeze pe malul Dunării, la o partidă de pescuit. „Cel mai bun trofeu a fost un crap de 11 kg“, spune Marian Ezaru. Acesta mai are ca pasiuni şahul, tenisul şi fotbalul.
Ce nu-i place
Să piardă timpul aiurea. „Sunt o persoană activă, dinamică şi nu îmi place să stau fără să fac ceva“, susţine Ezaru.
Întrebări şi răspunsuri?
Cum ai ajuns în Poliţie?
M.E.: Din întâmplare. Eram la Petrolul Craiova şi am fost solicitat să joc pentru echipa poliţiei doljene, care tocmai se înscrisese în campionatul pe ministere. Am fost de acord şi aşa am ajuns în structurile MI, unde am rămas până în prezent.
Cum s-a împăcat meseria de arbitru cu cea de fotbalist şi poliţist?
M.E.: Nu am avut probleme Am avut şansa că am putut să desfăşor activitatea de arbitru în paralel cu fotbalul şi slujba. A fost chiar un avantaj pentru mine, deoarece am fost foarte bine pregătit şi am văzut altfel jocul. Drept dovadă că nu am fost suspendat niciodată, iar observatori precum Petrescu, Huzu sau Rainea spuneau despre mine că am carismă.
Se încarcă comentariile...
